A fost voia lui Dumnezeu ca să fiu ales Arhiepiscop al Alba Iuliei şi astăzi să fiu întronizat. Am primit din mâna Înaltpreasfinţitului Mitropolit Andrei Gramata Mitropolitană de instalare, după care mi s-au oferit mantia arhierească, crucea pectorală şi engolpionul. De asemenea, mi s-a înmânat şi cârja arhierească spre a cârmui turma duhovnicească încredinţată. Primind aceste însemne arhiepiscopale mi-am asumat răspunderea pastorală pentru obştea credincioşilor, asemenea Mântuitorului nostru, Care Şi-a pus sufletul pentru oile Sale (cf. In. 10, 11). Ştiu că nu-mi va fi uşor, dar mă încred în „Mai-Marele păstorilor” (I Pt. 5, 4), Care acum îmi şopteşte tainic: „De-ajuns îţi este harul Meu, căci puterea Mea întru slăbiciune se desăvârşeşte!” (II Cor. 12, 9).

Sunt emoţionat că-mi este rânduit să am reşedinţa eparhială în Alba Iulia „cel mai istoric oraş al neamului românesc” cum îl numeau iluştrii bărbaţi ce-au făurit Marea Unire, printre care se află şi Georghe Pop de Băseşti. Această cetate milenară şi-a primit nobleţea de la Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei care-şi avea sediul aici. Privesc acum ca într-o oglindă la chipurile celor ce-au păstorit această eparhie. Mă gândesc mai întâi la mitropoliţii Eftimie, Hristofor, Ghenadie şi Ioan, preocupaţi de tipărirea cărţilor ortodoxe şi de menţinerea dreptei credinţe în rândul păstoriţilor lor. La loc de frunte stă marele mitropolit Simion Ştefan în timpul căruia s-a tipărit Noul Testament de la Bălgrad, monument de vârf al afirmării conştiinţei de neam a românilor transilvăneni. Se cuvine să-i amintesc şi pe Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest şi Sava Brancovici, martiri ai credinţei strămoşeşti. Sunt gata să le urmez exemplul pozitiv, drept pentru care, acum la început de drum nou, formulez crezul meu.

În primul rând, exprim viziunea mea clară pe care o am despre sublima Taină a Preoţiei, despre nobleţea şi responsabilitatea slujirii arhiereşti. Mă cutremur să-l aud pe Sfântul Simeon al Tesalonicului care zice: „Noi, preoţii (n.n. arhiereii), suntem mântuitorii şi ziditorii de suflete, povăţuitorii către lumină, către cer, către viaţă. Nouă ne-a dat Dumnezeu ca să avem pe pământ puterea Lui”. Arhiereul nu trebuie să uite nicio clipă că este ucenic al Maestrului divin Cel răstignit, şi că „slujitorul nu-i mai mare decât stăpânul său” (In. 15, 20). Deci spiritul de jertfă este parte integrantă a demnităţii sacerdotale, iar arhiereul care nu e pătruns de acest adevăr va avea parte de o arhierie mutilată. Numai jertfa aduce rod. În lipsa ei activitatea cea mai generoasă devine stearpă. De aceea sunt hotărât a mă oferi pe mine „ca o jertfă vie, sfântă, Domnului bineplăcută” (Rom. 12, 1), conştient că, precum afirmă Sfântul Grigorie Teologul, „nimeni nu este vrednic de Marele Dumnezeu, de Sacrificiu şi de Marele Preot, dacă nu s-a adus mai întâi el ca jertfă vie şi sfântă”.

În al doilea rând, exprim dorinţa mea sinceră ca împreună cu preoţii şi credincioşii mei să facem oferta noastră generoasă în participarea la planul Părintelui ceresc, predându-ne voii Sale. Legătura cu Hristos aduce lumii efluvii de har, de binefaceri cereşti şi înălţarea progresivă a sărmanei omeniri. Apropiindu-ne de Domnul cu mai multă disponibilitate am putea primi de la El noi energii, căci El este izvorul tinereţii şi în El se înfăptuieşte adevărata înnoire în suflete, în cămine, în întreaga societate. Sunt convins că prin cuvânt, rugăciune şi exemplu personal putem să-L ajutăm pe Hristos să purifice această lume şi să restabilească în ea adevărata noţiune a valorilor. Conştient că Hristos are nevoie de arhierei şi de preoţi dăruiţi în primul rând realităţilor suprafireşti, ca să însufleţească viaţa reală a omului de azi, mă voi strădui să sculptez efigia Sa divină în fiinţa lor (cf. Gal. 4, 19). De îndeplinirea misiunii noastre pastorale depinde, în mare parte, vitalitatea Bisericii lui Hristos pe pământ, drept pentru care Sfântul Vasile cel Mare arată că slujitorii consacraţi trebuie să aibă „râvnă şi sârguinţă pentru a aduce o îmbunătăţire cât de mică Bisericii”.

În al treilea rând, exprim hotărârea mea fermă să-mi jertfesc timpul, puterea şi interesele, pentru ca împreună cu preoţii şi credincioşii mei să particip la terapia unei omeniri bolnave, fizic şi spiritual. Nelegiuirea sau noaptea păcatului a cuprins lumea, iar răul s-a răspândit pretutindeni, ca un cancer înfiorător. În „acest veac rău de acum” (Gal. 1, 4), suntem chemaţi să vindecăm rănile păcătoşilor şi să oferim balsamul harului sufletelor prinse în capcana pasiunilor dezordonate. Eu, personal, mă voi strădui să dau hrană spirituală şi să împărtăşesc tuturor lumina Evangheliei, conştient, asemenea Sfântului Ioan Gură de Aur, că „dacă preotul (n.n. arhiereul) va lăsa să se piardă cineva din turma încredinţată, va răspunde în faţa lui Dumnezeu nu cu averea sa, ci cu sufletul său”. Având înaintea ochilor pe Hristos „Care a umblat făcând bine” (Fapte 10, 38), voi căuta ca prin vizite canonice, pastoraţie particulară şi slujire socială să-i aduc în staulul Bisericii pe cei disperaţi spre a fi mângâiaţi, iar pe cei nevoiaşi spre a fi ajutaţi. Aşa ne stă bine nouă arhiereilor şi preoţilor, pe care Sfântul Ambrozie al Milanului ne numeşte „ambasadorii iubirii lui Hristos”.

Astăzi este „Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic”. Aceştia au definit învăţăturile lui Hristos, schimbate de către eretici, sau învăţătorii falşi. De fapt, Biserica a ajuns să se numească ortodoxă datorită accentului puternic pe care Părinţii Răsăritului l-au pus pe păstrarea dreptei credinţe. Cei 318 Sfinţi Părinţi au venit din întregul Imperiu purtând rănile martiriului. Ei au venit la Niceea ca să mărturisească cu toată personalitatea lor adevărul în care au crezut: că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat. Consider un privilegiu şi o datorie ca noi să mărturisim aceeaşi credinţă şi să transmitem celor de după noi torţa aprinsă a adevărului evanghelic. Eu îi iau ca modele de păstori autentici şi-i rog să stea mereu aproape de mine şi de şcolile teologice ale eparhiei, în care se pregătesc lucrătorii imensului câmp eclezial. În aceste clipe, inima mea se îndreaptă spre Maica Domnului care este Maica Bisericii şi ocrotitoarea prin excelenţă a persoanelor consacrate, a slujitorilor sfinţiţi. Stând lângă tronul Preasfintei Treimi, ea ştie şi poate mai bine ca oricine să mângâie fruntea, să alunge oboseala şi să răsplătească răbdarea. De aceea îi cer ajutorul în noua mea slujire, convins că Stăpâna cerească este Steaua speranţei, care răsare peste durerile vremurilor noastre şi, „asemenea Fiului ei, are milă de toţi şi-i miluieşte pe toţi”, cum ne arată Sfântul Siluan Atonitul.

Mulţumesc Preafericitului Părinte Patriarh Daniel pentru prezenţa la ceremonia întronizării mele şi-l încredinţez de dragostea mea sinceră şi devotată. Pe Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Andrei îl asigur de conlucrare armonioasă în cadrul Mitropoliei noastre. Sunt decis să fiu un părinte bun pentru monahii şi credincioşii din judeţele Alba şi Mureş, şi un frate iubitor pentru preoţii eparhiei, pentru că toţi suntem „împreună lucrători cu Hristos” (II Cor. 6, 1). Pe cât îmi stă în putinţă, voi căuta să promovez prietenia ecumenică în cetatea noastră şi să am o colaborare fructuoasă cu autorităţile locale, pentru binele poporului lui Dumnezeu, răscumpărat cu mare preţ (cf. I Cor. 6, 20). Un pios omagiu aduc, în încheiere, părinţilor mei, Dumitru şi Rozalia, ale căror duhuri, aflate pe tărâmul veşniciei, se bucură astăzi împreună cu mine. Mai presus de toate, Îl rog pe Hristos Domnul să-mi dea putere a fi „fără prihană, iubitor al binelui, cu stăpânire de sine, drept, cuvios, înfrânat, destoinic să îndemn la învăţătura cea sănătoasă” (Tit 1, 7-9). Aşa să-mi ajute Dumnezeu! Amin.

sursa: basilica.ro