† IRINEU

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU 

ARHIEPISCOP AL ALBA IULIEI

Cinstitului nostru cler, cinului monahal şi binecredincioşilor

creştini din Eparhia noastră, har şi pace de la Dumnezeu, iar de la 

noi părintească binecuvântare!

Iubiţi fii duhovniceşti,

Hristos a înviat!

În Cartea Înțelepciunii lui Solomon, citim că „Dumnezeu n-a făcut moartea și nu Se bucură de pieirea celor vii” (1, 13). Existența morții nu este consecința intenției Creatorului, ci ea a intrat în lume ca urmare a păcatului neascultării de Dumnezeu, săvârșit de strămoșul Adam. Din momentul căderii acestuia, „moartea a trecut la toți oamenii” (Romani 5, 12), adică la întreg neamul omenesc. De acum, moartea este „vrăjmașul cel din urmă care va fi nimicit” (I Corinteni 15, 26).

Dumnezeu, în marea Sa milostivire față de creatura Sa, în general, și față de om, în special, L-a trimis pe Fiul Său în lume, ca să o mântuiască (cf. Ioan 3, 16). Prin moartea și Învierea Sa, Răscumpărătorul dumnezeiesc a transformat blestemul în binecuvântare. Deci, prin El, Care a biruit moartea, „a venit, pentru toți oamenii, îndreptarea care dă viață” (Romani 5, 18). Învierea Mântuitorului este temelia învierii universale a tuturor oamenilor care au trăit pe pământ de la începutul lumii până la sfârșitul ei.

Dreptmăritori creștini,

Supremul Creator, Cel Care a adus omul din nimic la ființă, Cel Care învie, în fiecare primăvară, bobul de grâu semănat în glie, ne va ridica și pe noi din mormintele noastre, în primăvara învierii de obște. Minune a fost creația Universului, minune va fi învierea morților care este intim asociată cu A Doua Venire a lui Hristos (cf. I Tesaloniceni 4, 16). Atunci, la sunetul trâmbiței dumnezeiești, vor învia toți cei adormiți, de-a lungul vremii, pe suprafața acestui glob pământesc. În Evanghelia după Ioan, citim: „Vine ceasul în care toți cei din morminte vor auzi glasul Lui (n.n. al Fiului Omului). Și vor ieși cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” (Ioan 5, 28-29).

Învierea noastră, a tuturor, la sfârșitul veacurilor, este necesară, deoarece „trebuie ca acest trup muritor să se îmbrace în nemurire” (I Corinteni 15, 53). Sfântul Ioan Damaschin zice cu fermitate: „Dacă moartea se definește ca o despărțire a sufletului de trup, atunci, cu siguranță, învierea este unirea sufletului cu trupul”. Învierea trupului înseamnă că după moarte nu va exista numai viața sufletului nemuritor, ci înseși trupurile noastre muritoare vor redeveni vii, vor redobândi viață (cf. Romani 8, 11). Convins de această realitate, Sfântul Iustin Martirul afirmă: „Noi așteptăm să primim înapoi și trupurile noastre care au murit și au fost așezate în mormânt”. Însă, învierea universală nu este un fenomen natural, ci este darul exclusiv al iubirii lui Dumnezeu pentru toți oamenii care „pe pământ sunt străini și călători” (cf. Evrei 11, 13).

Noi, creștinii, credem în înviere, pentru că „Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morți, ci al celor vii” (Marcu 12, 27). De asemenea, credem în înviere, pentru că Hristos este „Cel Întâi-Născut din morți” (Apocalipsa 1, 5) și „începătură a învierii celor adormiți” (I Corinteni 15, 20). Toată Evanghelia răsună de ecourile învierii, toată originalitatea ei constă în nădejdea veșniciei. Chiar îndrăznim să spunem că însăși Întruparea Fiului lui Dumnezeu n-a avut alt scop decât acela de a ne dărui înfierea (cf. Galateni 4, 4-5) și a izbăvi ceea ce era biruit de moarte, precum Însuși Domnul nostru ne încredințează: „Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11, 25-26). Credința în învierea morților este un element esențial al credinței creștine. „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credința noastră” (cf. I Corinteni 15, 14).

Învierea celor ce au murit trebuie să aibă loc „în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 40), fiindcă Dumnezeu Cel drept a rânduit o zi de judecată, când binele va fi răsplătit, iar răul va fi pedepsit. Atât binele, cât și răul au fost săvârșite în trup. Deci, și sufletul și trupul trebuie să primească negreșit răsplata sau pedeapsa. Destinul veșnic al omului depinde de seriozitatea cu care el tratează pe Iisus Hristos, Evanghelia Lui și Biserica Lui, în această unică viață. Existența fericită sau nefericită a fiecărui om depinde de libertatea acestuia de a săvârși fapte bune sau fapte rele. Sfântul Apostol Pavel, în anul 57, scrie corintenilor: „Noi toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (II Corinteni 5, 10).

După cum Mântuitorul nostru a înviat cu trupul Său, dar nu S-a întors la o viață pământească, la fel, întru El, toți oamenii vor învia cu trupul pe care îl au acum. Dar acest trup va fi transfigurat în „trup de slavă” (cf. Filipeni 3, 21), în „trup duhovnicesc” (I Corinteni 15, 44). Scriitorul bisericesc Origen (†253) afirmă: „Precum grăuntele descompus al grâului nu revine la grăuntele grâului, ci la un spic, tot așa și trupul nu revine la firea sa de la început, ci va exista în trup o rațiune din care se ridică trupul întru nestricăciune”. De aceea, defectele fizice pe care le au drepții în viața aceasta nu vor mai exista în viața viitoare, ci ele vor fi îndreptate prin mila bunătății lui Dumnezeu. În atotputernicia Sa divină, El va reda, în mod definitiv, viață incoruptibilă trupurilor noastre, umplându-le de putere, frumusețe și strălucire.

Iubiți credincioși,

Anul 2026 a fost proclamat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Anul comemorativ al Sfintelor femei din calendar. Noi ne gândim astăzi, îndeosebi, la Sfintele femei românce, care au înmiresmat spațiul autohton cu aroma sfințeniei. Proclamarea generală a canonizării acestora a avut loc la București, în luna februarie, când li s-a adus prinos de cinstire pentru modul exemplar în care L-au mărturisit pe Hristos prin cuvânt și prin fapte. Dăltuindu-și ființa după chipul Lui, ele și-au onorat pe pământ demnitatea baptismală de fiice adoptive ale Tatălui ceresc și L-au slăvit pe Dumnezeu în trupul lor și în duhul lor (cf. I Corinteni 6, 20). La capătul timpurilor, trupurile lor vor ieși din morminte ca să se îmbrace în nemurire. Ajunse deja cu sufletele lor pe tărâmul veșniciei, Sfintele femei românce parcă ne spun acum: „Aici e mai frumos decât vă puteți închipui și chiar decât v-ați putea dori!”.

Noi, creștinii, credem că moartea este sfârșitul drumului pământesc al omului și sfârșitul timpului de har și de milă pe care Domnul ni-l oferă spre dobândirea desăvârșirii și a sfințeniei. Având în vedere condiția vieții noastre muritoare, trebuie „să lucrăm la mântuirea noastră cu frică și cu cutremur” (cf. Filipeni 2, 12). Fericit este omul care trăiește conform Evangheliei și împlinește marea poruncă a iubirii (cf. Matei 22, 36-40). Trecând prin poarta morții, el se va naște la viața din cer. Iar la sfârșitul lumii, trupul său înviat se va reuni cu sufletul propriu spre a primi, apoi, răsplată eternă, în Împărăția Sfintei Treimi. Bucurați-vă, astăzi și întotdeauna, de „Paștile cele sfințite, care ne-au deschis nouă ușile Raiului!”.

Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† IRINEU

Arhiepiscop al Alba Iuliei