Preafericite Părinte Daniel, Patriarh al României, mult iubite frate întru Hristos,

Cinstită adunare a Preasfințiților Ierarhi,

Preacuvioși și preacucernici slujitori ai Sfântului Altar,

Distinși demnitari,

Binecuvântat popor al lui Dumnezeu!

Invitația frățească a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, dar și dragostea și prețuirea reciprocă, veche și statornică, care ne leagă, ne-au adus din nou din Fanarul cel pururea luminat de Dumnezeu, pe binecuvântatul pământ românesc și în orașul ocrotit de Dumnezeu, București, purtând binecuvântarea și dragostea Maicii noastre duhovnicești comune – Marea Biserică a lui Hristos din Constantinopol. Ne-au adus aici pentru a ne bucura împreună de sfințirea frumoaselor mozaicuri și a întregii iconografii a acestei mărețe Catedrale Naționale, cu hramurile Înălțării Domnului și a Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi Chemat, catedrală pe care, în urmă cu șapte ani, am avut onoarea să o sfințim în mod solemn împreună cu Preafericirea Sa – deși pe atunci frigul era cumplit, cum, fără îndoială, vă amintiți! Totodată, ne bucurăm și pentru recenta canonizare de către Patriarhia Ecumenică a patru Cuvioși aghioriți de neam român, precum și pentru cele două aniversări istorice din Biserica Ortodoxă a României, respectiv: împlinirea a 140 de ani de la eliberarea ei canonică de către Biserica Mamă, prin Hotărârea Sinodală și Patriarhală și prin Tomosul de Autocefalie al vrednicului înaintaș Ioachim al IV-lea (1885), și împlinirea unui secol de la ridicarea ei la rangul și vrednicia de Patriarhie, prin Tomosul dat de Patriarhul Vasile al III-lea (1925). Despre acestea însă vom grăi mai pe larg mâine.

Sfânta Icoană nu este o simplă lucrare de artă, nici un element decorativ al bisericilor, al mănăstirilor sau al caselor noastre, ci este răspunsul puternic al teologiei ortodoxe împotriva ereziilor care tăgăduiesc adevărul Întrupării Fiului lui Dumnezeu și al celor care nu primesc îndumnezeirea omului prin har. După cum se știe, Biserica a pătimit mult din pricina vechii lupte împotriva sfintelor icoane, în decursul căreia s-a arătat mulțime de sfinți mucenici și mărturisitori, însă biruința deplină a fost dată pentru totdeauna prin Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea, care a mărturisit: „Pe Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, și pe Sfinții Săi îi cinstim în cuvinte ... în biserici și în icoane – pe Hristos Îl slăvim și ne închinăm Lui, ca Unui Dumnezeu și Stăpân, iar pe sfinți îi cinstim pentru Stăpânul lor comun, ca pe niște prieteni ai Săi adevărați, acordându-le închinarea potrivită”. Sfintele icoane, atât cele purtate, cât și cele zugrăvite pe zidurile bisericilor, sunt purtătoare de har dumnezeiesc, de aceea multe dintre ele sunt și făcătoare de minuni. Ele sunt și o înaltă lecție de teologie ortodoxă, o predică măreață a bunei credințe, o mărturisire vizuală a Evangheliei și a viețuirii bine plăcute lui Dumnezeu care reiese din aceasta. Icoanele îmbină prezentul cu veșnicia, înalță mintea omului de la grijile lumești cotidiene spre cele cerești și-L aduc pe Dumnezeu aproape de om. În mod deosebit, pictura din biserică, de la Pantocrator, din cupolă, și până la Maica Domnului Platitera, din absida Altarului, împreună cu toți sfinții zugrăviți pe pereți și bolți, coboară în chip tainic și adevărat cerul pe pământ.

Arta bizantină a icoanei și mozaicului a dat naștere unor capodopere unice și nepieritoare, păstrate și la Constantinopol, centrul principal în care a fost dezvoltată și cultivată, dar și în Grecia, la Sfântul Munte Athos, în Tesalonic, în Creta, la Meteore, în Capadocia, în Cipru, la Muntele Sinai, în mănăstirile Daphni, Chora, Sfântul Luca, în Ravenna Italiei, România și în zona Moldovei, în Serbia și în alte părți. Aceste opere sunt admirate, cercetate și studiate chiar și de oameni de știință, artiști și iubitori ai frumosului din arta sacră din afara spațiului creștin. De aceea, sunt firești bucuria și entuziasmul nostru duhovnicesc de astăzi, la finalizarea și sfințirea solemnă a picturii acestui preafrumos lăcaș! Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Astăzi însă, dreptmăritorilor creștini, prăznuim cu bucurie pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, fiu preaslăvit al cetății Tesalonicului și ocrotitorul ei veșnic. Pe acest Sfânt îl cinstesc toți creștinii ortodocși de pretutindeni, dar și mulți dintre creștinii romano-catolici, anglicani și luterani. Îl iubim și îl cinstim nu doar pentru mărturisirea sa plină de curaj și de îndrăzneală până la sânge, a lui Hristos, ci și pentru râvna sa sfântă de a catehiza tineretul și de a-i crește pe copii în credință, lucruri atestate atât în viața sa scrisă, cât și în mozaicurile din vechea basilică ridicată pe locul muceniciei sale și a mormântului său din Tesalonic. Tânăr fiind, curat cu trupul și cu sufletul, L-a iubit pe Hristos până la capăt, dăruindu-I întreaga putere a tinereții sale, frumusețea virtuții, dorul inimii și căldura dragostei. Deși era ofițer de rang înalt, distins prin cinste și vitejie, el știa să dea după dreptate „Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21). Dar în chestiunile de credință rămânea neclintit, împlinind cuvântul: „Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni” (Fapte 5, 29). El putea afirma precum Sfântul Apostol Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20). Întreaga sa viață, educație, purtare, au fost o mărturisire vie a lui Hristos și prin aceasta a atras sub aripa sa multe suflete însetate de Dumnezeu, mai ales dintre tineri, care vedeau în el un chip al celui ce învață și lucrează, un adevărat ostaș al lucrării dumnezeiești a Mântuitorului și un povățuitor sigur, un sfetnic de încredere și pildă a virtuții, un rob desăvârșit al lui Dumnezeu, vârful învățăturii adevărate, trăirea după literă a Evangheliei și stâlp cu totul strălucit. 

După moartea sa mucenicească, Dumnezeu a pecetluit sfințenia lui prin râul nesfârșit de minuni care se revarsă neîncetat de 17 secole și prin darul minunat al izvorârii de mir, pentru care a fost numit „Izvorâtorul de Mir”. Nu este vorba de o simplă mireasmă pe care o întâlnim și la moaștele altor sfinți, ci de mir bine mirositor care, după cum se mărturisește, în vechime curgea din mormântul Sfântului ca un izvor ajungând până la golful Thermaikos, care se afla atunci mai aproape de biserică, întrucât nu avuseseră loc schimbările provocate de râul Vardar. Părinții tâlcuiesc că acest dar i s-a dat pentru curăția sa desăvârșită. Până astăzi, în zilele prăznuirii sale, când izvorârea de mir este mai bogată datorită bucuriei Sfântului și bunăvoinței lui Dumnezeu, credincioșii care se închină la moaștele lui trăiesc această minune și se bucură de mireasma harului slăvitului Mucenic.

Astfel, Sfânta Biserică, punându-ne astăzi înainte pilda și mucenicia lui, ne cheamă „să privim la sfârșitul felului său de viețuire și să-i urmăm credința” (cf. Evr. 13, 7). Și putem adăuga: să-i urmăm și răbdarea! Acea mare răbdare pe care a arătat-o în temniță, în chinuri și în mucenicia prin împungerea cu sulița. Așa cum spunea un Sfânt contemporan, „să cerem de la Dumnezeu să ne dăruiască credința și răbdarea sfinților”. Această credință și răbdare ale Sfântului Dimitrie ne sunt mai trebuincioase ca oricând, în vremurile grele pe care le trăim, pentru a putea face față tuturor încercărilor vieții, atât în calitatea de creștini, cât și ca oameni, locuitori ai acestui pământ zbuciumat și chinuit în felurite chipuri.

Aceeași credință și răbdare ne-au învățat prin lucrare și cuvânt și cei patru Cuvioși aghioriți de neam român, doi din secolul al XX-lea și doi din secolul al XXI-lea, pe care Patriarhia Ecumenică i-a înscris de curând în Sinaxarul Bisericii Ortodoxe, prin hotărârea noastră Sinodală și Patriarhală, la cererea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Am cunoscut pe primii doi contemporani ai noștri, pe Cuviosul Dionisie, ieromonah al Schitului Vatopedin „Sfântul Gheorghe Colciu”, simplu și sărac, care, deși lipsit de vedere în ultimii ani ai vieții sale, era văzător de Dumnezeu și al Luminii Sale necreate, îmbogățind pe mulți prin învățăturile sale, și pe Cuviosul Petroniu, Stareț al Schitului „Sfântul Ioan Botezătorul” Prodromou, al Marii Lavre, trăitor experimentat al vieții duhovnicești autentice. Amândoi au strălucit în mucenicia nesângeroasă a vieții monahale, prin renunțare la lume, prin lepădare jertfelnică de sine, prin smerenie adevărată, prin dragoste cuprinzătoare, prin rugăciune curată și prin nevoință dumnezeiască neîncetată. Sfântul Cuvios Petroniu s-a evidențiat ca mare teolog, iar o parte din textele lui, care sunt profunde și în duhul și în mireasma patristică, au fost traduse și publicate și în limba greacă. Amândoi se bucură de recunoașterea comunității aghioritice, de respectul și iubirea ei. Amândoi aveau întipărite semnele sfințeniei și ale darurilor Sfântului Duh.

Dar și ceilalți doi care au fost așezați în rândurile sfinților de curând, Cuviosul Ieromonah Nifon Prodromitul și Monahul Nectarie, de la același Schit al „Sfântului Ioan Botezătorul” Prodromu, tainicul învățător al muzicii bisericești bizantine, numit și „Noul Cucuzel”, au fost recunoscuți de către contemporanii lor drept oameni adevărați ai lui Dumnezeu, prieteni evlavioși ai Maicii Domnului. Compozițiile muzicale ale Sfântului Cuvios Nectarie, mai ales cele cântate și astăzi, fie în greacă, fie în română, axioanele, stârnesc un sentiment profund de evlavie, bucură și veselesc sufletele cântăreților și ascultătorilor. Socotim o mare binecuvântare faptul că nouă ne-a fost dată cinstea de a-i canoniza în mod oficial și de a înscrie cinstitele lor nume în Sinaxarul Bisericii Ortodoxe. Fie ca rugăciunile și mijlocirile lor către Dumnezeu să însoțească atât pe părinții aghioriți și Grădina Maicii Domnului, cât și Bisericile noastre, atât pe cea a patriei lor pământești, România, cât și pe cea a Maicii Biserici a Constantinopolului, în sânul căreia s-au săvârșit, precum și pe toți credincioșii noștri creștini! Fie ca România și Sfântul Munte să dea naștere și în viitor multor astfel de chipuri de sfinți cuvioși, spre slava lui Dumnezeu și lauda Sfintei Sale Biserici!

Așadar, fraților, exprimându-ne mulțumirile din toată inima către Preafericitul Frate Patriarh Daniel pentru frățeasca sa invitație către Noi și pentru aleasa primire plină de ospitalitate, ne rugăm ca Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce a înviat din morți și S-a înălțat în slavă la ceruri, îndumnezeind firea omenească, cu rugăciunile Preacuratei Sale Maici, Născătoarea de Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria, ale Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi Chemat, ale Marelui Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, a cărui pomenire o săvârșim astăzi, și ale celor patru Cuvioși Aghioriți de curând canonizați, Dionisie, Petroniu, Nifon și Nectarie, să binecuvinteze, să sfințească și să mântuiască acest oraș și această țară și pe voi toți, împreună-rugătorilor, dăruindu-vă cele de folos pentru mântuire. Amin!