pacea Duhului Sfant

Ispitele sunt semnul dumnezeiescului pogorământ

Sufletul necercat se teme de ispite. Însă, când învaţă să treacă de ele, atunci dobândeşte îndrăzneală în nădejdea tare în Dumnezeu. Atunci nu se mai teme de nimic, nici de înfrângeri, nici de scârbe sau de boli, nici de umilire şi de prigoană, nici de întâlnirile cu „învăţături străine” (Evrei 13, 9). Însă este cu neputinţă să ajungi la această stare fără mulţime de războaie şi nenumărate ispite.

Rugăciunea în comun adună, întăreşte, coboară harul lui Dumnezeu

Rugăciunea în comun adună, întăreşte, coboară harul lui Dumnezeu peste monahi, iar rugăciunea puţină, din fugă, amestecată cu griji sau făcută individual nu are putere să unească, să alunge ispitele.

„Dacă vreau să capăt pe Duhul Sfânt, prima oară trebuie să capăt pe aproapele”

Ce nu-ți place, altuia nu face. Şi ce voiesc să-mi facă lumea mie, eu să fac la lume. Adică, cum îi? Să doresc mântuirea lor, să mă rog pentru ei, şi cât se poate să nu jignesc pe nimeni, şi cât se poate, să mă retrag a iubi şi a fugi. Că dacă fug şi urăsc, sunt dator să mă întorc înapoi, dar dacă eu iubesc şi fug, atunci Dumnezeu ştie că nu îi urăsc. Eu fug de ei, ca să nu mă încurc. Ştii? Cu lumea. Şi căutând liniştea, adică Duhul Sfânt localizează într-un loc de pace.

Fum purtat de vânt

Chiar eu, când eram în lume, credeam că aceasta e fericirea pe pământ: să fiu sănătos, frumos, bogat şi iubit de ceilalţi. Şi mă mândream în deşert de acestea.