Ispitele sunt semnul dumnezeiescului pogorământ

Sufletul necercat se teme de ispite. Însă, când învaţă să treacă de ele, atunci dobândeşte îndrăzneală în nădejdea tare în Dumnezeu. Atunci nu se mai teme de nimic, nici de înfrângeri, nici de scârbe sau de boli, nici de umilire şi de prigoană, nici de întâlnirile cu „învăţături străine” (Evrei 13, 9). Însă este cu neputinţă să ajungi la această stare fără mulţime de războaie şi nenumărate ispite.

Cuvioase părinte David*, blagosloviţi!

Preaiubite frate întru Domnul, pace sufletului Sfinţiei Tale, în Domnul!

Viaţa noastră este „şuvoi” (Septuaginta, Psalmi 123, 4). Nu doar cei începători – precum noi, care tindem numai să păşim pe calea nevoinţei – sunt încercaţi. Nici Părinţii desăvârşiţi care au ajuns la cele mai mari înălţimi ale contemplaţiei nu rămâneau neclintiţi. Nu fiţi tulburat de scârbele şi îndoielile care pun stăpânire pe Sfinţia Ta, ci staţi neabătut, prin credinţă, când vânturile îşi schimbă direcţia. Vânturile, adică stările sufleteşti. În această privinţă, este bine să ne întărim, conştientizând că toate ispitele care ne vin sunt de mare folos: ele ne deprind cu războiul duhovnicesc, ne îngăduie să ne cunoaştem pe noi înşine. Un suflet vajnic trebuie chiar să iubească ispitele întrucât, depăşindu-le, se face mai puternic, mai tare, mai cercat, mai înţelept, ajungând la măsura de a se înălţa la contemplaţie.

V-am urat pacea Duhului Sfânt, însă ştiu, potrivit operelor Sfinţilor Părinţi, că este cu neputinţă să dobândeşti această pace, dacă sufletul nu a îndurat mai înainte numeroase furtuni, uneori înfricoşate şi de proporţii.

Sufletul necercat se teme de ispite. Însă, când învaţă să treacă de ele, atunci dobândeşte îndrăzneală în nădejdea tare în Dumnezeu. Atunci nu se mai teme de nimic, nici de înfrângeri, nici de scârbe sau de boli, nici de umilire şi de prigoană, nici de întâlnirile cu „învăţături străine” (Evrei 13, 9). Însă este cu neputinţă să ajungi la această stare fără mulţime de războaie şi nenumărate ispite.

În ultima lună, sufletul meu deja nu mai este la fel de liniştit în ceea ce vă priveşte, precum era în noiembrie, până la jumătatea lui decembrie. Mi-aş dori să fiu cu dumneata, să vă împărtăşesc osteneala, necazurile şi scârbele. Care scârbe? Oricare ar fi ele, până la îndoieli şi nesiguranţă, până la poticniri voite sau nevoite, lipsă de organizare în viaţă, absenţa unei călăuze şi chiar a unui prieten apropiat. Toate scârbele. Mi-aş dori ca în toate aceste scârbe să vă bucuraţi în duhul – cu mintea, adică – , descoperind în ele încă un aspect: dovada nespusei iubiri a lui Dumnezeu pentru noi. Scârbele, pentru un suflet iubitor de Hristos, sunt hrană. Sunt precum lemnul care aţâţă focul lăuntric. Scârbele ne oferă posibilitatea de a ne manifesta iubirea pentru Dumnezeu. O viaţă după dumnezeieştile porunci, dimpreună cu nevoinţa lepădării de sine, este o necesitate absolută pentru a-L cunoaşte aşa cum trebuie pe Dumnezeu şi pentru a ne cunoaște pe noi. Osteneala provizorie din viaţa aceasta şi nevoinţa rămân cu totul trebuitoare pentru ca, odată ce am trecut de acest prag, să ajungem la adevărata înţelepciune şi libertate, ca să ne învrednicim, după cum spune Sfântul Macarie cel Mare, de viaţa din Împărăţia de Sus, în Lumina Feţei lui Dumnezeu care, înainte de toate, este lumina cunoştinţei.

Dacă am fi cu adevărat nobili sau vrednici (căci aceasta este calitatea aleşilor lui Dumnezeu, a fiilor Lui), ar trebui să ne îndreptăm spre suferinţe de bunăvoie, aşa cum Hristos Se îndrepta spre Patima cea de bunăvoie. Însă, din pricina neputinţei noastre, măcar să-I aducem mulţumire Domnului şi să-L lăudăm pentru scârbele care pun stăpânire pe noi. A oamenilor duhovniceşti este a mulţumi lui Dumnezeu pentru putinţa care ne este dată, de a merge către scârbe de bunăvoie pentru Numele Lui, pentru plinirea poruncilor Lui. De a cânta nesfârşita Înţelepciune dumnezeiască care a adunat laolaltă pentru noi condiţiile prielnice pentru aceste suferinţe de bunăvoie. (Cineva a spus că Îngerii ne fericesc, ei fiind lipsiţi de această putinţă.) Doar astfel ne putem dovedi libera noastră voire de iubire pentru Dumnezeu. Doar urmând această cale, omul poate deveni prieten al lui Dumnezeu, fratele lui Hristos şi ajunge la desăvârşita mântuire, la îndumnezeirea lui Hristos.

Atâta vreme cât sufletul nu a fost cercat prin scârbe, atâta vreme cât nu a priceput că posibilitatea oferită de a pătimi pentru dumnezeiasca poruncă arată iubirea imensă şi nespusă a Creatorului pentru noi – iubire care, prin mijlocirea acestei căi a pătimirii, ne înalţă la starea dumnezeiască – până atunci, el rămâne la starea copilărească, nesocotită sau înţeleaptă doar în chip virtual, nevrednic fiind de cereasca Împărăţie. Citiţi-l referitor la aceasta pe Sfântul Macarie Egipteanul. Dar, iată! Dacă înţelegem iubirea lui Dumnezeu pentru noi, atunci Îi vom da slavă, cu ajutorul Lui, chiar până la ultima noastră suflare. Dorirea inimii mele în acest ceas este ca sufletul Sfinţiei Tale să rămână în pace şi întru bucurie.

Dragă părinte David, nu vă grăbiţi. Pierdeţi firul vieţii, căutaţi căi pentru a vă statornici mai sigur, pentru totdeauna. Iar aceasta este de înţeles. Dar nu vă grăbiţi. Trebuie mai multă lăsare în voia lui Dumnezeu şi mai puţine reflecţii asupra modalităţii de a vă statornici cât mai bine. Sunt mai sunt multe elemente de care nu ţineţi seama în reflecţiile şi presupunerile Sfinţiei Tale. Astfel, vă înşelaţi asupra multor lucruri, însă nu poate fi altfel. Veţi vedea mai târziu aceasta.

Fie ca Domnul să dăruiască pace sufletului Sfinţiei Tale! Mă rog lui Dumnezeu pentru aceasta şi o rog pe Maica Domnului ca ea, Stăpâna noastră, să vă rânduiască viaţa după a sa dumnezeiască bunăvoire. Dar ce este rugăciunea mea şi chiar cea a oricui altcuiva? Ea nu este decât manifestarea iubirii noastre reciproce pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o moştenire. El Însuşi Se îngrijeşte de dumneata. Stăpâna noastră, ea însăşi vă acoperă.

Nevrednicul ierodiacon Sofronie,

cel mai neînsemnat frate al Sfinţiei Tale în Hristos

(Scrisoare publicată în nr. 10 al revistei Asociaţiei „Rugul Aprins”, Muntele Athos, 21 ianuarie 1933, extrasă din Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu)

* Părintele David Balfour (1903-1989) era, la început, un călugăr catolic englez, legat de mănăstirea benedictină din Chevetogne (Belgia). A vizitat în 1932 Sfântul Munte, unde i-a întâlnit pe Stareţul Siluan şi pe părintele Sofronie. A devenit ortodox şi, din acel moment, a întreţinut până la moarte o intensă corespondenţă cu părintele Sofronie.

De la același autor

Ultimele din categorie