M-a învățat un părinte că toată viața mea, câte zile voi avea, trebuie să cer mila lui Dumnezeu. Și cerând mila lui Dumnezeu, trebuie să fac și eu și ce Îi cer, că așa spune Mântuitorul, cu măsura cu care măsurăm ni se măsoară, și dacă cer mila lui Dumnezeu, ori cu cine mă voi întâlni, oricine va veni la mine, eu trebuie să folosesc mai mult mila. Că așa spune Mântuitorul, cu măsura cu care măsori ți se măsoară.

Și ca să nu se depărteze Duhul Sfânt de la mine, a mă păzi de un lucru: ce nu-ți place, altuia nu face. Și ce voiesc să-mi facă lumea mie, eu să fac la lume. Adică, cum îi? Să doresc mântuirea lor, să mă rog pentru ei, și cât se poate să nu jignesc pe nimeni, și cât se poate să mă retrag, a iubi și a fugi. Că dacă fug și urăsc, sunt dator să mă întorc înapoi, dar dacă eu iubesc și fug, atunci Dumnezeu știe că nu îi urăsc. Eu fug de ei ca să nu mă încurc. Știi? Cu lumea.

Și căutând liniștea, adică Duhul Sfânt localizează într-un loc de pace. Zice, când monahul sau creștinul nu mai are dragoste de aproapele, imediat nu mai are pace. Și atunci, dacă el nu mai are pace, că l-o jignit, și Duhul Sfânt Se retrage. Că locașul Duhului Sfânt este pacea. Dacă vreau să capăt pe Duhul Sfânt, prima oară trebuie să capăt pe aproapele. Și pe măsura cum l-am câștigat pe aproapele, pe acea măsură Hristos Se lasă descoperit.

(Părintele Răzvan Andrei Ionescu, Părintele Proclu, așa cum l-am cunoscut, Editura Doxologia și Editura Apostolia, Iași, 2017, pp. 37-38)