parasirea pacatului

Despre lacrimile de la rugăciune

Întoarcerea, pocăinţa în sine, este părăsirea păcatului. Lacrimile nu sunt esenţialul, esenţialul fiind aşezarea sufletească. Aşezarea sufletească poate fi, în sensul acesta, de întristare pentru păcate, şi aceasta poate aduce lacrimi pentru unii. În schimb, alţii au o sensibilitate faţă de bucuria de la Dumnezeu şi pot avea şi din aceasta darul lacrimilor.

Pocăința nu înseamnă renunțarea la bucuria vieții

Noi privim viața în față, mergem înainte. Trecutul e irecuperabil. De aceea, pocăința se face în prezent, cu fața spre viitor, căci ea este, în esența ei, părăsirea păcatului, nu tânguirea pentru păcat.

„Au fost trăiri deosebite și doar amintindu-mi-le, mă întăresc”

Când vorbești despre Dumnezeu, parcă nu te-ai mai opri să spui și altora cuvântul Lui. „Întotdeauna m-am judecat că vorbesc mult”, spune monahul Serafim de la Pângărați, „fiindcă atunci când vorbești mult, greșești mult. Dumnezeu să deschidă urechea și inima celui care ascultă numai la ceea ce este de cules!”. Iată câteva cuvinte despre bucuriile unui monah:

Sfinții ne răspund la întrebarea „Ce este pocăința?”

Nu se poate pocăi cineva care nu părăseşte păcatul şi care nu îl nimiceşte. Cele două înfăţişări ale pocăinţei sunt părăsirea păcatului şi împlinirea binelui: „Fereşte-te de rău şi fă binele”. Cel care lasă păcatul ajunge doar la măsura mortului, căci acesta nu mai face nici un păcat, dar nu la măsura omului viu! Pocăința se manifestă nu doar prin părăsirea păcatului, ci şi prin împlinirea virtuţii. Când te sileşti să faci tot binele pe care îl poţi face, eşti pe calea pocăinţei. Prin bine nimicim răul.

Sfaturi duhovniceşti pentru întărirea în cele trei virtuţi teologice

După a mea slabă putere şi pricepere, în cele spre folosul mântuirii, eu, mai întâi, le aduc aminte credincioşilor de frica lui Dumnezeu care învaţă pe om să se abată de la rău.  

Paloșul deznădejdii

A unsprezecea treaptă a păcatului este deznădejdea, care este mai grea decât toate, căci duce pe om la moarte vremelnică şi veşnică. Cu cât se învecheşte păcatul în noi, cu atât mai greu îl vom scoate mai târziu, şi cu cât mai mult face omul păcatul, cu atât mai mult îl luptă diavolul cu deznădejdea.

Ce este „patima”?

Dorul şi dorinţa nemărginită, manifestate mult mai violent, mai brutal în patimi, decât în păcat, sunt, de fapt, dor de existenţă, dar de o existenţă săracă şi în continuă şi profundă sărăcire, searbădă, ascunsă sub iluzia plinătăţii de existenţă, dor de sărăcie duhovnicească înfăţişată sub iluzia adevăratei vieţi, dor de moarte spirituală şi desfiinţare, prin impresia unei dorinţe de existenţă reală, prin toţi porii vieţii, de gustare a durerii şi morţii, sub masca vieţii de plăcere.

Deznădejdea

Deznădejdea te face să pierzi nădejdea mântuirii, te duci la greșeli și mai mari și ea însăși este socotită înaintea lui Dumnezeu cel mai mare păcat.