Despre lacrimile de la rugăciune

Cuvinte duhovnicești

Despre lacrimile de la rugăciune

Întoarcerea, pocăința în sine, este părăsirea păcatului. Lacrimile nu sunt esențialul, esențialul fiind așezarea sufletească. Așezarea sufletească poate fi, în sensul acesta, de întristare pentru păcate, și aceasta poate aduce lacrimi pentru unii. În schimb, alții au o sensibilitate față de bucuria de la Dumnezeu și pot avea și din aceasta darul lacrimilor.

După Sfântul Isaac Sirul, lacrimile sunt puse între minte și trup: ele sunt semne ale trupului, semne în trup, despre așezarea minții. Sunt un dar bineplăcut de la Dumnezeu, însă doar pentru unii. Știm cu toții că femeia cea păcătoasă a udat cu lacrimi picioarele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar El a iertat-o, pentru cinstirea pe care I-a adus-o Lui și pentru faptul că a dorit din toată inima să fie iertată. Dar nu se spune același lucru despre fiul risipitor, care a avut și el pocăință, gândul spre întoarcere.

Întoarcerea, pocăința în sine, este părăsirea păcatului; acesta este esențialul. Sfântul Isaac Sirul vorbește despre lacrimile de întristare și despre lacrimile de bucurie. Așezarea sufletească poate fi, în sensul acesta, de întristare pentru păcate, și aceasta poate aduce lacrimi pentru unii. În schimb, alții au o sensibilitate față de bucuria de la Dumnezeu și pot avea și din aceasta darul lacrimilor.

Lacrimile nu sunt esențialul, esențialul fiind așezarea sufletească. Bineînțeles, că ele sunt dorite. Noi, de exemplu, avem la sfânta slujbă un cuvânt care zice astfel: „Lacrimi dă-mi mie, Dumnezeule, ca oarecând femeii celei păcătoase, și ma învrednicește să ud preacuratele Tale picioare, care din calea rătăcirii pe mine m-au izbăvit, și mir de bună mireasmă să-Ți aduc Ție: viață curată, întru pocăință mie agonisită; ca să aud și eu glasul Tău cel dorit: «Credința ta te-a mântuit, mergi în pace!»”.

În această rugăciune, adresată Mântuitorului Hristos, cerem lacrimi. Păcate avem, Dumnezeu știe câte, dar nu avem așezarea de lacrimi pe care a avut-o femeia cea păcătoasă, și atunci zicem: „Lacrimi dă-mi mie, Dumnezeule, ca oarecând femeii păcătoase și mă învrednicește să ud preacuratele Tale picioare, care din calea rătăcirii pe mine m-au izbăvit”. Astfel, cerem de la Dumnezeu un har special.

Mirul nostru trebuie să fie viața curată, întru pocăință agonisită, pocăința aducând viața curată. Cerem de la Dumnezeu, întocmai ca femeia păcătoasă, noi fiind mult mai jos decât ea. Dacă Dumnezeu vrea, ne va învrednici să udăm cu lacrimi preacuratele Sale picioare, acest semn fiind o îndurare din partea Domnului față de noi, creaturile Sale.

(Arhimandritul Teofil PărăianDin ospățul credinței, Editura Mitropoliei Olteniei, pp. 65-66)