Cuviosul Pimen spune că pocăința este părăsirea păcatului. Sfântul Ioan Gură de Aur crede și el că pocăința este topirea păcatului. Sfântul Vasile cel Mare spune că se pocăiește cel care împlinește cuvântul psalmistului: „Nedreptatea o urăsc și o disprețuiesc, iar legea Ta o iubesc”. Iată trei răspunsuri la această întrebare.

Nu se poate pocăi cineva care nu părăsește păcatul și care nu îl nimicește. Cele două înfățișări ale pocăinței sunt, deci, părăsirea păcatului și împlinirea binelui: „Ferește-te de rău și fă binele”. Cel care lasă păcatul ajunge doar la măsura mortului, căci acesta nu mai face niciun păcat, dar nu la măsura omului viu. Aceasta se înțelege cel mai bine din cuvintele Sfântului Vasile cel Mare amintite mai sus. Când îi îndemna pe oameni la pocăință, Sfântul Ioan Botezătorul le spunea: „Faceți roade vrednice de pocăință”. Ce înseamnă asta? Că pocăința trebuie arătată celuilalt, nefiind un lucru secret, ci care se manifestă nu doar prin părăsirea păcatului, ci și prin împlinirea virtuții. Când te silești să faci tot binele pe care îl poți face, ești pe calea pocăinței. Prin bine nimicim răul.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniți de luați bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 108)