Cei care se întorc de la cele rele, de la păcate, la Dumnezeu, în prima perioadă de pocăință îi acoperă un har deosebit, o mângâiere a lui Dumnezeu, care vine ca un dar, pentru a vedea noi cât este de mare dragostea Lui și cât de bun este Domnul. Și după aceea se retrage, ca să lucrăm noi pentru el. Atunci am avut bucuriile cele mai mari. Au fost trăiri și doar amintirea lor mă întărește acum și-mi dă putere să înaintez.

Sunt bucurii pe care le simți în rugăciune ‒ vorbirea noastră directă cu Dumnezeu. La tunderea în monahism, când ești în mantie, te acoperă harul Lui. Lucrând virtutea, lucrând rugăciunea, îl poți păstra. Dar noi nu suntem atenți și îl pierdem. Numai rugăciunea inimii, pe care o lucrezi permanent, te poate ține în contact cu Dumnezeu. Când se deschide ea singură în inimă, Îl aduce pe Dumnezeu acolo.