Viaţa creştină rezultă din împreunarea a două voinţe: dumnezeiască - una în veşnicie şi omenească - supusă schimbărilor. Dumnezeu Se descoperă omului prin cele mai diferite căi. El nu Se impune cu violenţă voinţei omului. Dacă noi îl primim cu dragoste, când Se apropie de noi, El ne va cerceta adesea sufletul cu blândeţea şi smerenia Sa. Se poate întâmpla, după cum mărturiseşte istoria credinţei creştine, ca El să Se arate omului într-o Lumină mare. Sufletul, văzând pe Hristos în Lumina dragostei Sale, este atras spre El; el nu poate şi nu vrea să reziste acestei atracţii. Dar El este un Foc Care ne mistuie.

Orice apropiere de El este legată de o tensiune dureroasă. Este firesc pentru firea noastră căzută să se întoarcă dinspre durere, şi astfel, ezităm în hotărârea noastră de a-L urma. Dar gândul de a rămâne în afara Luminii Sale ne îngrozeşte deopotrivă. Duhul meu se afla astfel înaintea a două posibilităţi: fie, resemnându-mă la o falsă smerenie, să mă contopesc cu realitatea înconjurătoare şi prin aceasta să mă osândesc la stricăciune, fie să accept chemarea de temut a lui Hristos. Când am optat pentru a doua hotărâre, aceasta a fost pentru mine o renaştere şi reîntoarcerea la viaţa în Dumnezeul Cel Viu.

(Arhim. Sofronie Saharov, Fericirea de a cunoaște calea, Editura Pelerinul, p. 121-122)