Este foarte cu anevoie să vorbească cineva despre această virtute sau, mai bine zis, despre acest chip dumnezeiesc, despre care numai cei ce l-au câştigat şi îl pătimesc pot să ne spună ceva. O, fericită simplitate, veşmântul şi trupul nepătimirii şi al desăvârşirii, locul în care îi este plăcut lui Dumnezeu să Se sălăşluiască!

Despre aceasta a vorbit Domnul nostru şi a căutat-o între oameni, însă nu a găsit-o decât la prunci, la „copiii” care sunt fără răutate şi simpli, iar într-un anume fel ne-a înfricoşat că, dacă nu o vom dobândi în această viaţă, nu vom fi primiţi în împărăţia Sa. Toate însuşirile dragostei, aşa cum le descrie Apostolul Pavel, sunt îmbibate de simplitate. Dar şi omul dinainte de cădere pe aceasta a avut-o ca frământătură în existenţa sa, şi din această pricină lipseau în întregime din el viclenia, interesul personal, oportunismul, aroganţa, aversiunea şi blestemul egoismului.

Cel care caută simplitatea şi voieşte să o cucerească să înceapă să dezrădăcineze cu grăbire şi curaj egoismul cel blestemat şi totodată urzeala interesului personal şi a mulţumirii de sine, întunericul vicleniei şi cele ce se leagă de aceasta, şi să îmbrăţişeze în chip absolut credinţa în Dumnezeu. Acesta (Dumnezeu), la rândul Său, Se va îngriji de noi şi ne va sprijini; ne va dărui, desigur, şi puterea de a învinge ipocrizia, prefăcătoria, formalismul, toate aceste răutăţi dezastruoase, care ne primejduiesc zi de zi.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, p. 102-103)