Cel mai adesea, Sfinții Părinți cu dreptate grăiesc că în om lucrează demonul desfrânării, demonul beției, demonul îmbuibării pântecelui. Deseori, ei chiar nu socotesc de trebuință să specifice unde este patima și unde este demonul, căci se poate vorbi de unul și același lucru. Patima este o lucrare demonică. Oamenii cuprinși de demoni sunt numiți îndrăciți.

Uneori se fac încercări de izgonire a demonilor. Iar Părinții cu viață sfântă au reușit una ca aceasta.

Învățătura despre viața duhovnicească și despre patimi demonstrează că fiecare om care se supune lucrării patimilor este îndrăcit într-o anume măsură. Dar măsura acestei posedări este diferită. Dacă patima se sălășluiește în inima omului și îl constrânge să o urmeze, acesta este deja sub puterea ei. Un astfel de om nu mai este stăpân asupra sa, ci împlinește voia demonilor. Gândiți-vă voi înșivă cât de înfiorător este acest lucru, această cale pierzătoare, acest drum către moartea duhovnicească. Însă duhovnicul este dator să acționeze precum un medic – să-i ajute să-și conștientizeze patima oricărui om care vine la el, să-l deprindă să lupte cu ea, să-l convingă pe omul care se pocăiește de necesitatea acestei lupte. Asemenea medicului care vede culoarea palidă a feței unui pacient și poate să-i spună: „Știți, trebuie să vă faceți niște analize. S-ar putea să aveți tuberculoză”, iar altuia poată să-i spună: „Ar fi bine să vedeți ce-i cu ficatul, s-ar putea să aveți pietre la fiere”, tot astfel și duhovnicul trebuie să înțeleagă, să vadă, să cerceteze sufletul omului, ca să-i explice celui care se pocăiește starea lui și să-i dea mijloacele de tămăduire, iată datoria preotului!

(Protoiereul Vladimir Vorobiev, Duhovnicul și ucenicul, Editura Sophia, București, 2009, p. 27)