Pentru că cei ce iubesc pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul, nu lasă loc răutăţii, căci unde pururea toată mintea se îndeletniceşte cu lucrările duhovniceşti, acolo nu intră diavolul ca să întoarcă pe om de la dragostea lui Dumnezeu. Ci asemenea celui dăruit cu aripi, zburând în sus, fără de grijă este şi nu se teme câtuşi de puţin nici de vânător, nici de cei ce vatămă cu laţuri, pentru că este mai presus de toţi şi toate sunt lui ca nimica; luând sufletul aripile darului şi la înălţimile cereşti ajungând, cele pământeşti le trece cu vederea şi se leapădă de cele ale lumii. Dar, o, cât de mulţi sunt cei care se întorc de la o dragoste ca aceasta, şi câte sminteli, în multe chipuri se ivesc astfel; însă răutatea cea dintâi este iubirea de arginţi care, intrând în sufletul nostru ca nişte mâini fără de ruşine, rupe şi sfâşie nimicind lăuntrul nostru. Iar de ar vrea aceştia să se întoarcă de la răutăţi şi să se suie la dragostea cea dintâi deşartă e osteneala aceea, căci răutăţile nu fug de la ei.

(Povățuiri creștine pentru tineri, Colecție coordonată de Ignatie Monahul, Editura Anastasia, București, 2001, p. 19)