Cel care suferă are nevoie să-i fii alături în necazul lui, să-l însoțești până în adâncul durerii, fără a încerca să-l convingi de inexistența acestei dureri sau de cât de rău își face sieși tânguindu-se astfel. Trebuie să acorzi timp harului și trăirii lăuntrice să lucreze.

Putem pronunța un singur cuvânt și salva un om, sau putem alcătui un întreg discurs care să-l lase complet indiferent.

Dacă sufletul lui suferă, plânge pentru acela, dacă gândește așa: "Nu am cuvinte, nu am cunoștințe, dar am tandrețe, căldură, pe care pot să le împărtășesc", dacă nu e în căutare de formule abile, de argumente, și dacă este pur și simplu plin de compasiune și tandrețe, atunci își va atinge țelul.

(Mitropolit Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, Editura Sfântul Siluan 2010, p.69-71)