Sunt mulţi oameni care percep credinţa ca pe o limită a libertăţii lor. „De ce ar trebui să cred orbeşte?” se întreabă ei. Trebuie să ne aducem aminte că credinţa este un dar de la Dumnezeu, care nu ne distruge libertatea ci ne acordă o libertate minunată. Prin credinţă noi ne eliberăm de anxietate, supărare şi de frica morţii. Dar cu ajutorul credinţei vine şi responsabilitatea de a acţiona.

Ni s-a dat o voinţă liberă şi luând exemplul lui Iisus, noi trebuie să îndreptăm această voinţa către cea a lui Dumnezeu. La prima impresie acest lucru ar putea părea ca o îngrădire a libertăţii noastre. Dar de fapt acest lucru duce la o libertate minunată. Poruncile sunt simple: Iubeşte-L pe Dumnezeu şi iubeşte-ţi aproapele. Credinţa noastră ne cheamă să iubim şi să renunţăm la mândrie, să încredinţăm voinţa noastră voinţei lui Dumnezeu. Când facem fapte bune nu trebuie să ne mândrim cu ele pentru că atunci nu mai sunt fapte ale dragostei ci fapte ale egoismului.

Când acţionăm din mândrie ne pierdem libertatea, pentru că faptele noastre sunt făcute din obligaţie în loc să fie făcute din libertatea dăruită de Dumnezeu. Bătrânul Macarie ne sfătuieşte aşa: „Când Dumnezeu, profitând de conştiinţa noastră ne cheamă la virtute şi totuşi voinţa noastră se opune Lui, El ne respectă libertatea şi ne lasă să acţionăm după voia noastră; dar apoi cugetele noastre devin greoaie, voinţa slăbeşte şi săvârşim nenumărate fărădelegi. Pe de altă parte roadele sufletului sunt îndată dăruite celor care au urmat poruncile lui Hristos Domnul nostru.”