Ochii mei mi-au spus: „Noi nu-l vedem pe El”. Dar eu i-am liniştit cu cuvintele: „Adevărul este că voi n-aţi fost creaţi să-L vedeţi pe El, ci să vedeţi ceea ce este al Său”. Urechile mele mi-au spus: „Noi nu-L auzim pe El”. Dar eu le-am adus la ordine cu cuvintele: „Adevărul este că voi n-aţi fost create să-L auziţi pe El, ci să auziţi ceea ce este al Lui”.

Nimic din ceea ce este creat nu-L poate vedea sau auzi pe El, ci doar ceea ce este al Lui. Ceea ce este creat vede şi aude ceea ce este creat. Doar ceea ce este născut dintr-Însul Îl poate vedea. Şi doar ceea ce este născut dintr-Însul Îl poate auzi. O pictură nu-l poate vedea pe pictor, dar fiul pictorului îl poate vedea pe pictor. Un clopot nu-l poate auzi pe clopotar, dar fiica clopotarului îl poate auzi pe tatăl ei.

Ochiul nu-L poate vedea fiindcă el n-a fost creat cu scopul de a-L vedea. Urechea nu-L poate auzi, fiindcă ea n-a fost creată cu scopul de a-L putea auzi.

Credinţa mea Te vede, Doamne, întocmai precum ceea ce este născut îl aude pe cel ce l-a născut. Dumnezeul din mine Îl vede şi-L aude pe Dumnezeul din Tine. Iar Dumnezeu nu este creat, ci născut.

Credinţa mea este ca o cufundare în străfundurile sufletului meu şi ieşirea la suprafaţă dimpreună cu Tine. Credinţa mea este singura mea cunoaştere veritabilă. Orice altceva este asemănător copiilor care strâng pietricele colorate pe lângă lac.

Credinţa mea este singurul interes veritabil al vieţii mele. Cu adevărat orice altceva este o comedie a simţurilor. Atunci când spun: „Dă-mi mai multă credinţă” – mă gândesc: „Dă-mi mai mult din Tine, o, Tatăl meu şi Dumnezeul meu”.

(Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul lacului, Editura Anestis, 2006, pp. 68-69)