Defectele sunt virtuţi?
Nu trebuie să ne mirăm atunci când vedem un om care face lucruri de neînţeles: se mândreşte, se laudă până când se face de râs, etc. Nu trebuie să ne mirăm, fiindcă este influenţat de imaginea ideală, nu-şi dă seama.
Imaginea ideală este o plăsmuire, este inexistentă. Omul o construieşte, o poartă în el şi-l influenţează în funcţie de centrul interesului său. Se identifică cu ea, se crede pe sine deosebit de ceilalţi, special, chiar. Până şi defectele pe care le are le crede bune, le crede virtuţi. De aceea, nu trebuie să ne mirăm atunci când vedem un om care face lucruri de neînţeles: se mândreşte, se laudă până când se face de râs, etc. Nu trebuie să ne mirăm, fiindcă este influenţat de imaginea ideală, nu-şi dă seama.
Aşadar, cel care s-a identificat pe sine cu imaginea ideală îşi vede defectele ca pe nişte virtuţi. Nu trebuie să ne mirăm când cineva a făcut o greşeală cumplită, a săvârşit o fărădelege, mai concret un păcat, insistă să ne convingă şi pe noi că nu este deloc o greşeală, că nu este o manifestare a defectului, ci este o virtute. Să nu ne mirăm, acest om este influenţat de imaginea ideală şi desigur, se identifică cu ea.
(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Te cunoşti pe tine însuţi?, Editura Bizantină, Bucureşti, 2008, p. 148)