Hristos este cel mai înalt lucru care poate fi dorit. Ceva mai înalt nu există. Toate cele simţite duc la o săturare, numai Dumnezeu nu. El este totul. Dumnezeu este cel mai înalt lucru care poate fi dorit. Nici o altă bucurie, nici o altă frumuseţe nu se poate compara cu El. Ce altceva ar putea sta alături de lucrul cel mai înalt? Dragostea pentru Hristos este altceva. Ea nu are sfârşit, este nesăturată. Dă viaţă, dă putere, dă sănătate, dă, dă... Şi cu cât dă, cu atât mai mult omul vrea să se îndrăgostească. În vreme ce dragostea omenească îl poate strica pe om, îl poate înnebuni.

Când Îl iubim pe Hristos, toate celelalte iubiri rămân în umbră. Celelalte iubiri au o săturare, numai iubirea lui Hristos nu are. Iubirea trupească ajunge la acest saţiu. Apoi poate începe gelozia, nemulţumirea, până și crima. Se poate preface în ură. Iubirea în Hristos nu se schimbă. Iubirea lumească durează puţin şi încet-încet se stinge, în vreme ce iubirea dumnezeiască se măreşte și se adânceşte. Orice altă dragoste poate să-l aducă pe om la deznădejde. Dragostea dumnezeiască însă ne înalță către tărâmul lui Dumnezeu, ne dăruieşte linişte, bucurie, plinătate. Celelalte plăceri istovesc, în vreme ce aceasta nu se satură niciodată. Este o plăcere fără de saţiu, de care omul nu se îngreuiază vreodată. Este cel mai înalt lucru care poate fi dorit.

Doar într-un singur punct încetează dorirea: când omul se uneşte cu Hristos. Iubeşte, iubeşte, iubeşte, şi cu cât iubeşte, cu atât vrea mai mult să iubească. Vede că încă nu s-a unit, nu s-a predat iubirii lui Dumnezeu. Are mereu imboldul, dorinţa, bucuria, spre a izbuti să ajungă la cel mai înalt lucru care poate fi dorit, la Hristos. Tot posteşte, tot face metanii, tot se roagă, şi totuşi nu află mulţumire. Nu-şi dă seama că a ajuns deja la această iubire. Nu simte că ceea ce doreşte l-a umplut, a primit-o deja, o trăieşte. După această dragoste dumnezeiască, după această iubire dumnezeiască tânjesc fierbinte toţi asceţii. Ei se îmbată cu o beţie dumnezeiască. În această beţie trupul poate îmbătrâni, poate trece, însă duhul întinereşte şi înfloreşte.

(Părintele Porfirie, Ne vorbește părintele Porfirie, Editura Egumenița, p. 170-171)