Lumea este oglinda fără de sfârșit a sufletului nostru!

A doua zi, când camera cu oglinzi a fost deschisă, slugile au descoperit în mijlocul ei, pe podea, un câine mort, înconjurat de o haită întreagă de câini morţi. În sală nu se afla nicio fiinţă în stare să-i provoace rău. Dulăul pierise în luptă cu propria imagine multiplicată de oglinzi.

Pe timpuri, începu el, se spune că un rege a poruncit să i se construiască un palat, cum nicăieri în lume nu era un altul mai impunător. Meșterii s-au pus pe treabă și, într-un timp record, au deschis larg ușile unui palat plin de minuni. Erau acolo sute de saloane ce stârneau uimire și entuziasm. În una dintre încăperi, și podul, și pereţii, și podeaua – totul era făcut doar din oglinzi. Pe deasupra, spaţiul fusese conceput astfel încât până și șoapta provoca ecou, iar fiecare ecou era multiplicat de mii și mii de ori. Dacă, să zicem, cineva ar fi intrat acolo și ar fi întrebat: „Cine ești tu?”, atunci pereţii, la rândul lor, l-ar fi întrebat de mii de ori: „Cine ești tu?”. Odată, din întâmplare, dulăul preferat al regelui (care putea să umble liber pe oriunde) a nimerit în această încăpere și a încremenit de spaimă. O întreagă haită de câini se uita la el din toate părţile: de jos, de sus, din faţă și din spate. Pentru mai multă siguranţă, noul venit și-a arătat colţii ameninţători. Tot atunci însă, a observat că și ceilalţi câini și-au arătat colţii. Speriat de-a binelea, dulăul a început să latre. La fel a procedat și haita! Era clar că situaţia s-a agravat. Trebuia să atace primul, ca să nu fie sfâșiat de ei, așa că a făcut un salt, dar a văzut cum toţi ceilalţi dulăi s-au aruncat asupra lui. S-a stârnit o hărmălaie nemaipomenită! Mii de câini, cu ochii injectaţi de ură, mușcau aerul din jurul lor din ce în ce mai furioși și mai epuizaţi... A doua zi, când camera cu oglinzi a fost deschisă, slugile au descoperit în mijlocul ei, pe podea, un câine mort, înconjurat de o haită întreagă de câini morţi. În sală nu se afla nicio fiinţă în stare să-i provoace rău. Dulăul pierise în luptă cu propria imagine multiplicată de oglinzi. Învăţătorul făcu o scurtă pauză, lăsându-l pe elev să mediteze, apoi îl întrebă:

– Acum ce ai de spus? Cum este lumea înconjurătoare: ostilă sau prietenoasă?

Mai liniștit, copilul zise:

– Ceea ce ne înconjoară este, probabil, o reflectare a ceea ce gândim, simţim sau credem despre ceea ce ne înconjoară. Altfel zis: lumea este oglinda fără de sfârșit a sufletului nostru! 

(Aurelian Silvestru, Copiii cerului, Editura Doxologia, Iași, 2016, pp. 10-11)

De la același autor

Ultimele din categorie