Toată viaţa monahului este o jertfă

Pe monah îl ajută ca în toată viaţa să aibă în mod firesc dragoste şi jertfă. El a pornit să moară pentru Hristos. Adică a pornit pe calea jertfei. Nu are nici obli­gaţii, de aceea monahului i se impune să cultive duhul jertfei.

Mireanul n-a pornit să moară pentru Hristos. Apoi are şi obligaţii. Se gândeşte la familia lui, la copii, de aceea are şi circumstanţe atenuante şi este justificat. De pildă, într-un război, unul care are familie încearcă să evite primejdia, ca să nu-i rămână copiii pe drumuri. Nu se gândeşte că, dacă el evită pericolul, poate muri un altul care are şi acela copii.

În sfârşit, acolo există cel puţin un interes pentru familia sa. Îţi spune: „Să-mi ră­mână copiii pe drumuri"? Se poate să nu creadă în cea­laltă viaţă şi încearcă s-o păstreze măcar pe asta.

Părinte, monahul trebuie să se jertfească mereu pe sine?

Ascultă, n-am spus că toată viaţa monahului este o jertfă? Ei, dar noi ce facem? Dacă monahul şchioapătă în această privinţă, atunci nu este monah. Şi atunci ce lucruri duhovniceşti poţi să mai spui? Atunci când nu exis­tă jertfă, nu încap cele duhovniceşti.

Toate lucrurile duhovniceşti pe care monahul le face, fără jertfă nu sunt nimic (…)

Mai ales inima femeiască are mare putere atunci când se curăţă. Şi sporeşte mult în rugăciune. Se face radar. Cel care nu are mărime de suflet, jertfă, va avea sau bucurie lumească sau supărare lumească; el nu poate simţi veselia duhovnicească.

De aceea vă spun să cultivaţi jertfa, înfrăţirea. Fiecare din voi să dobândească o astfel de stare duhovnicească, spre a putea să se descurce singură într-o împrejurare grea. Dacă cineva nu are stare duhovnicească, se teme, deoarece se iubeşte pe sine. Se poate ca şi de Hristos să se lepede, să-L trădeze.

Trebuie deci să fiţi hotărâte pen­tru moarte. (…)

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Editura Schitul Lacu, p. 207-208)