Doi monahi vorbeau despre mântuire. Unul din ei a zis:

- Sufletul meu nu poate să se împace cu gândul că cineva ar pieri în veci. Eu cred că Domnul, cumva pe toți îi va mântui.

Celălalt răspunse:

- Sfinții Părinți spun că Dumnezeu a putut să facă pe om fără împreună-lucrarea și acordul omului însuși, nu este cu putință.

Cel dintâi:

- Cred că Dumnezeu, pentru mulțimea dragostei Sale, va birui împotrivirea făpturii, fără a-i silnici libertatea.

Al doilea:

- Mie mi se pare că nu trebuie să uităm că libertatea omului este potențial atât de mare, că el poate și în planul vieții vecinice să se determine negativ față de Dumnezeu. Cei care nu știu aceasta, sau uită de ea, se hrănesc cu lapte origenist.

- Dar cum, asta-i nebunie!

- Da, nebunie.

- Dar ce-i de făcut?

- Dumnezeu vrea ca toți să se mântuiască, și noi trebuie să lucrăm la mântuirea tuturor, și să ne rugăm pentru toți; însă nici descoperirea, nici experiența nu întemeiază presupunerea că toți se vor mântui. Libertatea este un mare dar, însă unul înfricoșat.

(Arhimandritul Sofronie, Nașterea întru Împărăția cea neclătită, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 255)