Sfânta Scriptură nu ne poate călăuzi, ea singură, pe calea mântuirii, atât pentru că ea n-a fost dată omenirii de la început, cât şi pentru că, atunci când a fost dată, ea n-a fost singura autoritate în această privinţă, ci a avut înaintea ei şi apoi odată cu ea Sfânta Tradiţie, în vatra mereu caldă a obştii religioase sau a Bisericii. Cu mult înainte de a începe Moise să scrie pri­mele cărţi ale Vechiului Testament, a existat o evlavie a obştii religioase, chiar mai veche decât aceea a Patriarhilor. Cărţile Noului Testament încep să apară după mai bine de zece ani de la întemeierea Bisericii. Ele apar în sânul acesteia. Şi Biserica alege cărţile insuflate încă din veacul I după Hristos. Biserica este autoritatea hotărâtoare în această privinţă, cum şi în tâlcuirea textului biblic. Ea „este stâlpul şi temelia adevărului” (I Tim. 3,15), ea ţine „canonul neclintit al adevărului”. În ea lucrează Duhul Sfânt pentru păstrarea neîntinată a adevărului mântuitor. „Unde este Biserica”, zice Sfântul Irineu, „acolo este şi Duhul lui Dumnezeu şi unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Bise­rica şi tot harul, iar Duhul este adevărul.” Iată de ce Sfânta Scriptură nu poate, ea singură, să ne călăuzească pe calea mân­tuirii, ci numai în Biserică, împreună cu Sfânta Tradiţie.

(Despre Sfânta Scriptură, Credința ortodoxă, Ed. Doxologia, Iași, 2009, p. 6)