Viața noastră înflorește, atunci când o ancorăm în Dumnezeu

Unde și când lipsește credința în Dumnezeu, toate se clatină; unde și când puterea credinței în Dumnezeu lucrează prin virtutea iubirii, acolo toate cresc, înfloresc și rodesc.

Un suflet înarmat cu forța credinței în Dumnezeu este un nebiruit; nu-l pot înfrânge nici furiile persecuțiilor, nici ceața îndoielilor, nici cursele ispitelor și nici vânturile necredinței. Credinciosul este un om de model, o personalitate de caracter, iubită, respectată și temută. De aceea, nu e de mirare că înțelepții omenirii au avut cuvinte dintre cele mai alese atât pentru credința în Dumnezeu, cât și față de credincioși. Dar valoarea credinței în Dumnezeu se judecă mai ales după foloasele și binefacerile ei practice. Credința mântuiește, așa spune și așa crede toată lumea.

Societatea care se compune din oameni credincioși este ca o familie fericită, echilibrată și pacificată, ferită de abuzuri și agitații sterile. O societate de buni credincioși este o însoțire de oameni morali, devotați și înfrățiți, și la bine, și mai ales la rău. Statul ai cărui cetățeni sunt credincioși, este un așezământ consolidat și prosper... În privința virtuților morale, niciodată credincioșii nu se pot compara cu necredincioșii. Nivelul de viață morală al oamenilor lui Dumnezeu totdeauna este superior cetățenilor fără Dumnezeu. Unde și când lipsește credința în Dumnezeu, toate se clatină; unde și când puterea credinței în Dumnezeu lucrează prin virtutea iubirii, acolo toate cresc, înfloresc și rodesc. Într-un fel lucrează oamenii care sunt încredințați că Dumnezeu aude, vede și știe toate, și cu totul altfel unde a slăbit sau dispărut credința în Dumnezeu. 

Credința în Dumnezeu ne reconfortează și ne înalță moralul, ne mângâie și ne întărește în clipele cele mai grele din viață. În mijlocul gloanțelor de pe câmpul de luptă, în focul durerilor de pe paturile de suferință și în fața morții, oamenii nu se consolează nici cu filosofia lui Kant, nici cu poeziile lui Goethe, nici cu scrisorile lui Voltaire. În astfel de împrejurări, gândurile tuturor se ridică pe aripile credinței sus, la Dumnezeu, de unde așteaptă ajutorul, ocrotirea și mângâierea. Credința în Dumnezeu coboară atunci în suflet, ca un balsam alinător, pacea și tăria, speranța și răbdarea, scutul și mântuirea, tot virtuți și puteri aducătoare de ajutor și biruință. „Ceea ce este pentru călătorii cu caravanele, prin pustiuri, steaua polară; ceea ce este pentru marinari și pentru exploratori busola, ca să ferească, pe unii a se înnămoli, iar pe alții a se rătăci; ceea ce este farul luminos pentru un vapor, într-o noapte întunecoasă și încețoșată; ceea ce este cârma pentru siguranța mersului locomotivelor și a tot ce ele poartă; ceea ce este ancora pentru vapor, care, când este amenințat de uriașele valuri, ea fiind aruncată, îl scapă de la pieire, este credința în Dumnezeu pentru ființa omului, care ca și o corabie se luptă cu uriașele valuri ale oceanului acestei vieți.” (Ned. Georgescu)

(Ilarion V. FeleaReligia iubirii, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, pp. 154-157)

De la același autor

Ultimele din categorie