Darul credinței este neprețuit. Vai de cel căruia îi lipsește! Lipsa unui cămin și faptul de a fi orfan vor influența neîntrerupt purtările omului, vor răni adânc lumea lui sufletească, îl vor goli continuu de orice lucru înalt și-l vor coborî la nivelul animalului evoluat, exact acolo unde-l așază ‒ în „miopia” lor ‒ materialiștii, îndreptățindu-se pe ei înșiși.

Viața credinciosului este plină de lumină. O putere de Sus îl umple de optimism, pace, nădejde, bucurie, ajutându-l să biruiască răutățile vieții, să le înfrunte eroic și pe acestea, încă și moartea.

Cauza fundamentală a necredinței este viața desfrâului și a păcatului. Despre desfrâu este scris în Vechiul Testament: „A mâncat Iacov, s-a îngrășat Israel, și s-a făcut îndărătnic. Îngrășatu-s-a, îngroșatu-s-a și s-a umplut de grăsime. A părăsit pe Dumnezeu, Cel ce l-a făcut, și a disprețuit cetatea mântuirii sale” (Deuteronomul 32, 15). Cât despre păcat, toate popoarele din toate epocile au înțeles că acesta înalță un zid de nedepășit între om și Dumnezeu.

Este cu desăvârșire incompatibilă viața întunecată a păcatului cu lumina credinței vii în Dumnezeu Atotvăzătorul, Care „cunoaște inimile și rărunchii”. Tocmai de aceea este atât de grea reînvierea duhovnicească a sufletului nesimțitor și insuficiente raționamentele demonstrabile ale apologeticii. Este necesară rugăciunea fierbinte și viața sfântă a creștinilor, încât cu harul lui Dumnezeu, să se mobilizeze nu atât mintea, cât inima credincioșilor. Cuvintele nu sunt suficiente în lucrarea misionară. Domnul Însuși a zis: „Pentru ei Eu mă sfințesc pe Mine Însumi, ca și ei să fie sfințiți întru adevăr” (Ioan 17, 19).

(Glasul Sfinților Părinți, traducere Preot Victor Mihalache, Editura Egumenița, 2008, pp. 46-47)