Ce mult ne îngrijim în rugăciune de cuvinte şi de rostirea lor?! Totul trebuie să fie absorbit de sentimentul către Dumnezeu: fie de căinţă, fie de recunoştinţă, fie de slavoslovie, fie de cererea a ceva trebuincios sufletului şi trupului şi stării exterioare, cerere făcută cu credinţă şi cu nădejde. Sentimentele acestea şi cele asemenea lor să nască strigătul către Dumnezeu şi strigătul acesta va fi rugăciune adevărată şi, spun eu, singura rugăciune adevărată.

Înainte de a începe rostirea rugăciunii trebuie să înviem aceste sentimente prin cugetarea, încordarea lăuntrică asupra lor şi prin rugăciunea pentru ele; iar apoi toată ziua să fim cu ele. Şi aceasta va fi rugăciunea neîncetată. Căutarea la Domnul cu credinţă şi cu nădejde şi cu căinţă scoate din mâinile lui Dumnezeu tot binele duhovnicesc şi imploră rugăciunea cuvenită...

Cuvântul nostru lăuntric întotdeauna iese din inimă şi din minte, de aceea rugăciunea săvârşită cu cuvântul nostru lăuntric întotdeauna este rugăciune adevărată. Însă rugăciunea săvârşită cu cuvântul învăţat pe de rost poate să nu fie însoţită de gândurile şi sentimentele potrivite şi de aceea poate să nu fie rugăciune, ci numai sunetul rugăciunii. După aceste precizări binevoiţi să deosebiţi când rugăciunea minţii poate fi mai prejos decât cea a buzelor....

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, traducere de Cristea Florentina, Editura Cartea Orodoxă, pp. 334-335)