Apostolatul este cel care îi face pe oameni să vestească ceea ce au văzut și au cunoscut. După ce au găsit Nestematul cel mare să strige de bucurie și să-L arate și altora. Totuși, se plâng mulți că tot mai rar în ziua de azi se vede apostolatul. Cât se datorează voinței de a tăcea și cât necunoașterii?

Se plângeau părinții încă din primele secole creștine că s-a împuținat numărul îndrumătorilor. Să fie oare doar o părere perpetuă? O fata morgana care se arată în fiecare veac pentru a ne rușina cu ceea ce ni se pare că făceau cei dinainte și nu mai facem noi? Privind la canoane în ordine istorică vedem altceva. Dacă pe timpul apostolilor puseseră aceștia rânduială prin canonul al nouălea ca nu cumva să nu se împărtășească cineva din cei care stau la Liturghie, mai târziu vedem că s-a pus rânduiala ca măcar la 3 duminici și apoi la 40 de zile pentru ca, într-un final, să avem recomandarea ca măcar de 4 ori sau o dată pe an să se apropie cineva de cele sfinte.

Așadar, vedem fără putință de tăgadă că ne-am îndepărtat mult. Putem să dăm vina pe preoți care „ar trebui” așa și pe dincolo dar ar fi bine să nu uităm că și ei tot cu aceleași mentalități ca și noi au crescut, oameni fiind. Tot cu o moralitate din ce în ce mai laxă au fost hrăniți. Chiar și așa, cine vrea, poate și acum la fel cum au putut cei de demult. Pentru că s-au făcut și se fac sfinți până în ziua de azi. Nu ducem lipsă de învățătură curată dacă vrem să cercetăm scripturile și scrierile părinților celor vechi.

Știm că doar aceia care L-au cunoscut pe Hristos s-au numit apostoli. Cum ar putea cineva care nu-L cunoaște sau îl întâlnește suficient de rar cât să nu-l deranjeze, să-L propovăduiască? Ajungem ca mai degrabă să-L cunoască cele neînsuflețite și animalele iar uneori chiar să ne mustre. Că sunt păsări care cinstesc Duminica prin nelucrare iar oaia de multe ori își însemnează culcușul cu semnul crucii. Pentru că propovăduirea nu se face doar prin vorbire. De cele mai multe ori, exemplul vieții este cel mai puternic cuvânt de mărturie pe care-l putem da. Cel care numai spune, fără să facă, ajunge repede să fie vădit de mincinos.

Oare ce ne putem face dacă numărul povățuitorilor care arată Adevărul, și aici nu-i includem pe cei care se predică pe ei înșiși, este în continuă scădere? Ce vom face dacă secerătorii sunt tot mai puțini iar slugile sunt tot mai necredincioase Stăpânului lor. Oare ne vom mângâia spunând că vor da seama la judecată? Sau poate vom lua aminte la cuvintele Celui care nu minte și care ne spune că dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga.

Va fi vai de aceia care vor îndrăzni să tacă, dar chiar dacă vor tăcea, Adevărul tot nu va înceta să fie vestit. Va fi propovăduit de pietre și de stele și de animale și de legăturile dintre particulele subatomice și de cei care mergând pe drumul Damascului vor încerca să înăbușe orice cuvânt. Va fi vestit de cei care nu L-au văzut dar cercetând ajung din legea firii să postească numindu-se vegetarieni sau minimaliști. Așa cum Melchisedec a ajuns să-L cunoască pe adevăratul Dumnezeu deși nimeni nu i-a spus nimic, niciodată despre El, la fel este și va fi cu toți cei care deși nu au om ca să-i arunce în scăldătoare, totuși caută cu inimă curată.