Suntem dinaintea ultimei Evanghelii din săptămâna aceasta, săptămână ce pleacă dinspre apa Vitezdei și ne duce la apa puțului lui Iacob, în plină Samarie. De la un paralitic la o femeie care deși a iubit multe i s-au iertat. Suntem dinaintea a două izvoare de har și înțelegere. Pe de o parte Vitezda, un soi de colimvitră a vindecării prin ajutor uman, iar pe de altă parte fântâna de lângă Betania, cea din Samaria, loc de înmuiere a inimii unei femei inteligente care devine ea însăși sursă vestirii Evangheliei. Părinții Bisericii ne-au așezat cu înțelepciune dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt un prag de ape, amintindu-ne de Botez. Cel fără de care, naștere de sus fiind, nimeni nu poate intra și trăi în veșnicia Împărăției lui Dumnezeu. Întreaga săptămână am căutat să aflăm în ce mod trebuie cunoscut Fiul în voia Tatălui și cum poate omul de rând ce suntem să primească accesul la cunoașterea lui Dumnezeu. În fiecare zi a săptămânii textele puse la dispoziție ne-au luminat câte un pic din cunoaștere. Astăzi Liturghia ne-a așezat dinaintea adevărului ca libertate. 

Nu știu ce va fi însemnat pentru omul vremii cuvântul libertate. Poate că privea cu durere la asuprirea romană și reașezarea în robie a neamului său. Sau știa gustul libertății doar când se răzvrătea, pe ascuns de cele mai multe ori, împotriva trădării casei lui Irod care-și înlănțuia, cu o curtoazie vecină cu lingușeala fără scrupule, propriul popor în lanțurile financiare ale Romei. Făcând din Ierusalim locul unei regalități anoste, iar din Templu – am aflat deseori aceasta – mai degrabă vistierie decât altar. Nu știu ce va fi fost la nivel personal libertatea. Adevărul îl putem intui. Nu era unul ce se revela adânc în inima sa, ci unul dictat de oamenii Legii duhovnicești ai Vechiului Legământ și de învățătorii de legi – unele absurde total – supuse intereselor cărturarilor și fariseilor. Trebuia să ții o listă lungă de mici adevăruri – insignifiante de altfel – pentru a putea fi om adevărat sau al adevărului. 

Ori Hristos Domnul vine și spune – Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat – că nu respectarea Legii e punctul strategic al căii Adevărului, ci cunoașterea lui Dumnezeu. Menținerea în cuvântul lui Iisus Hristos pare pentru farisei și ceilalți că e mai degrabă o blasfemie. Au boala noastră. Se dau fii lui Avraam și spun – incorect de altfel – că nu au fost robii nimănui așa cum noi ne căutăm tot soiul de temelii istorice pe care să le sacralizăm cu încăpățânare în sloganuri aproape electorale. Ce le spune Hristos ne spune și nouă. Nu ești fiul lui Dumnezeu dacă te tragi din cineva sfânt, ci dacă propria ta viață se încarcă de sfințenie. Crește din sfințenie. E provocator pentru că le dovedește – și nouă de asemenea – că Împărăția lui Dumnezeu nu este una care vine prin persoane umane, ci prin așezarea lor în cunoașterea lui Dumnezeu. Hristos spune cum Fiul rămâne în veac. Iar ei care căutau să-L omoare – vă reamintesc că toată săptămâna am citit împreună texte ioaneice în care omorârea lui Hristos este obsesivă, opusă oricărei râvne de cunoaștere a lui Hristos – căci era mai important să dispară Domnul decât partida lor de gândire a religiosului ori politicului. 

Ca să fie și mai ferm în asumarea morții, Hristos Domnul nu-i cruță pe iudeii care veniseră la Dânsul. Le spune că faptele lor nu-i recomandă ca fii ai lui Avraam, ci mai degrabă ca fii ai unui tată – pe care nu-l numește, dar vă asigur că ascultătorii înțeleg aluzia – care ține sufletul în întuneric și cunoașterea în minciună. Și oricine își naște gândirea din acela nu este om întreg. De altfel se și vede. Cetățenii libertății întunericului aruncă de la obraz Învățătorului din Nazaret că ei nu sunt născuți din desfrânare – asemenea zvonurilor ce umblau pe seama Lui și unii le mai încălzesc și astăzi – și chiar cred că au un singur tată, pe Dumnezeu. Concluzia Domnului e scandal pentru ei: Dacă Dumnezeu ar fi tatăl vostru, M-ați iubi pe Mine, căci de la Dumnezeu am ieșit și am venit! Cu alte cuvinte măsura credinței voastre e dată de măsura lipsei voastre de judecată iubitoare. Nu iubiți adevărul? Nici oamenii lui Dumnezeu nu puteți să vă chemați!

Lecția e grea până la omul de zi. Alergarea după rădăcini cât mai selectate istoric dovedește exces de credință în scrupule mai degrabă decât în adevăr. Iar lehamitea la adevărul care luminează lumea ne vădește niște farsori pe măsura ifoselor pe care le propovăduim drept adevăr. Domnul Hristos e tranșant fără răutate. Spune cum adevărul ne face liberi și ne arată aceasta pe Cruce. Vădindu-i drept ucigași le arată că le cunoaște adevărul din minți, dar asta nu îl face fricos ori reținut în a-și împlini misiunea. E liber. Iar libertatea Lui trece prin moarte și încă moarte pe Cruce. Devine libertate deplină prin Înviere. Iar învierea Lui trece în viețile noastre prin apa Botezului. Apă luată parcă fie din tulburarea celei din Vitezda fie din apa-motiv de mărturisire din freatismul puțului lui Iacob. Ambele ne aduc libertatea. Ne ridică din paralizie ori ne redă libertatea de a fi rostitori ai adevărului despre Iisus Hristos în cetatea noastră. Învățând că liber este Dumnezeu mai întâi. Pe care nimic din răutatea noastră nu-l înrobește. 

Lovind cu Crucea în lanțul robiei noastre Hristos ne deschide Raiul. Orizontul deplin al adevărului. Starea deplină a Libertății. Libertatea de a-L iubi pe Dumnezeu.