Prin Evanghelia aceasta – așezată în pragul ce ne apropie de Înălțare și Cincizecime – primim cea mai de preț lecție a relației omului cu Dumnezeu-Omul. Lecția dialogului. Mereu am primit ca definire a rugăciunii ideea că ea este dialogul omului cu Dumnezeu și uneori atât îmi era de ajuns. Aici, în câmpia de lângă Sihar, lângă puțul lui Iacob, patriarhul Așteptării Venirii lui Mesia, se dovedește că rugăciunea nu este doar dialogul omului cu Dumnezeu-Omul, ci și răspunsul plin de lumină al Acestuia la inteligența credinței omului.

Dialogul e șocant pentru femeie. Nu Îl cunoaște pe Hristos, dar faptul că un iudeu stă de vorbă cu ea, o samarineancă, pare deja că nu e în firescul logicii. Altfel spus Dumnezeu când se voiește „vorbit” cu omul îi ține calea. Îl descoperă într-ale sale și îl așază într-ale Lui. Priviți către scăldătoarea Vitezdei. Omul are nevoie de om să se vindece și constată că Dumnezeu-Omul S-a făcut om pentru ca omul să nu mai fie niciodată singur. Aici, la Sihar, femeia crede că nu merită nici măcar un cuvânt și Dumnezeu-Cuvântul îi dăruiește cuvintele vieții veșnice. Nu e vorba – nici în primul caz și nici în al doilea – de o abordare complicată, ci de realism. Iisus Hristos vede omul în contextul vieții sale și acolo, printre dărâmături de sens ori între răni sufletești adânci, vine să povestească puterea Împărăției lui Dumnezeu.

Al șaselea ceas nu era unul să iei apă. Femeia pare să evite mulțimea. Să se ascundă în efortul ei de gospodină. Apostolii merg să strângă cele pentru masă – semn că și în cetate era cam ora mesei –, dar apa nu o luai atunci, la vremea așezării dinaintea bucatelor. Femeia știa cine este și cu atât mai puternic șocul dialogului cu Hristos. Dialogul pare dintâi unul tehnic – găleată, adâncime fântână, apă – pentru a se umple de duh și adevăr privind închinarea. Recunosc că mereu m-a uimit preocuparea femeii pentru spiritual. Ea are ca problemă majoră apa cotidiană, dar își dorește, în adâncul său de suflet ca un adânc de fântână – spre deosebire de Vitezda unde apa vine la suprafață, puțul lui Iacob avea apa la mare adâncime (40 de metri nu e nici azi o joacă) și detaliile dialogului dintre cei doi sunt emoționante – să afle adevărul despre valabilitatea închinării. Mântuitorul o abordează ex abrupto și dacă săptămâna trecută am avut întrebarea „voiești să te vindeci” de astă dată Hristos cere să bea din apă. Și se descoperă Apa cea vie. Viața.

Amănuntele din viața femeii o conving. Dovedind – a câta oară – că omul de credință este un om practic, atârnat între cer și pământ, dar neeludând nici cerul și nici pământul. Femeia nu-și dă ochii peste cap de smerenie indusă, iar Hristos nu ține un discurs motivațional, moralist și anomic duhovnicește. E acolo pentru femeie și ea simte asta. De aceea trece peste uimire și construiește admirație. Vede că Omul care-i vorbește nu doar că știe lucruri despre ea, ci este sincer în a-i lumina cunoașterea lui Dumnezeu. Descoperă că Hristos nici măcar nu are nevoie de găleată să afle răcoarea din adâncul sufletului său pentru că El este răcorirea. Cu câtă teamă se va fi așezat în poveste: dacă se prinde cine sunt și cât de păcătoasă sunt pe lângă aceea că sunt samarineană? Ori Mântuitorul tocmai pentru că o știe îi vestește. 

Plecarea ei în cetate și venirea Apostolilor schimbă istoria textului din materialismul foamei în mistica săturării cu Dumnezeu. Trebuie să recunosc că oamenii din Sihar îmi sunt dragi. Femeia le spune că a descoperit pe Mesia și ei o urmează. Nu stau pe gânduri să asculte, să Îi ceară să șadă trei zile cu ei și să creadă în El. Mergeți astăzi pe străzile oricărei cetăți și spuneți că l-ați aflat pe Mesia care este Hristosul și vă va uimi indiferența celor are vă privesc. Și veți simți de ce e greu să știi, să spui și să vezi puțini aprinși la fața de emoția Aflării lui Dumnezeu. 

Evanghelia aceasta e fundamentală înțelegerii trăirii noastre cu Dumnezeu. Suntem purtați o săptămână între două ape. Apa așteptării din Vitezda și apa convertirii din Sihar. În ambele cazuri Hristos schimbă firea apelor. Face binele și îl îmbie la propovăduit. Convertește prin minune pe cei mai neimportanți din cetate și aceștia nu se rușinează să-L iubească. E vrednic de iubire, veți zice, iar eu am să vă spun că nouă ne e ușor din perspectiva Învierii. Dar paraliticul aflat în robie de 38 de ani și femeia aflată în păcat de 8 bărbați o simțeau cu totul altfel. Pe noi Învierea ne face să știm că suntem cineva pe ei starea lor îi anula din toate listele socialului și-i fixa la o margine de lume în care chiar credeau că nimic bun nu li se mai poate întâmpla. Până îi vede Hristos. Și ei pe El. Bucurându-se!