Dacă cineva ia lucrurile în serios şi nu vrea să-şi păcălească sinele - că este, adică, un bun creştin, care studiază cuvântul lui Dumnezeu şi pe Sfinţii Părinţi, vede viaţa lui Hristos, a sfinţilor şi râvneşte să fie asemenea lor -, vrea, nu vrea, va intra într-o luptă; vrea, nu vrea, va păşi pe un drum care pare să fie greu, de netrecut, nesfârşit, şi care de multe ori te face să vrei să te întorci înapoi.

Când începe cineva acest drum plecând de la ceea ce zice Domnul, cel ce mă iubeşte va păzi poruncile Mele (Ioan 14, 15), şi începe să urmeze poruncile lui Hristos, va vedea că în încercarea lui întâmpină dificultăţi din partea sinelui, nu din partea altora. Va încerca să fie smerit şi va vedea că în realitate nu reuşeşte să se smerească. Va încerca să se po­căiască şi va vedea că, în fiecare situaţie, se opune sinele său. Va încerca să fie blând, să fie bun, să fie plăcut şi va vedea că sinele său opune rezistenţă. Va încerca să fie înfrânat, să păzească toate po­runcile lui Hristos şi să dobândească virtuţile, dar va întâmpina dificultăţi din partea sinelui.

Cel care chiar vrea să devină creştin adevărat, să-i imite pe sfinţi, oricât de grele ar fi lucrurile, oricât s-ar opune sinele lui, va continua lupta. Şi, ca să spunem tot adevărul, pe cât continuă cineva lupta, pe atât mai grele devin lucrurile. Aţi văzut acum? Mai înainte am spus că lucrurile sunt uşoare. Devin dificile fiindcă sinele nostru le face aşa. Însă toată această lucrare prezintă interes atunci când cineva şi-o asumă cu râvnă şi când o vede în lumina lui Hristos, în viaţa sfinţilor, pe care începe să o imite.

Există unii care se înspăimântă când realizează cât egoism există în ei, se resemnează, sunt aproape de colaps. Dar cel care le ia cu râvnă, cu trezvie, aş zice, treptat-treptat, pe lângă faptul că tot procesul capătă un duh plăcut, nici nu va reac­ţiona negativ, ci, din descoperire în descoperire, din revelaţie în revelaţie, să zicem aşa.

Desigur, când cineva începe lupta de a-şi depă­şi egoismul vede că are un oarecare egoism, dar ce apare în ochii lui din tot acest egoism? Se vede doar vârful aisbergului. Cum am zis şi altă dată, pare că există adânc în conştiinţa lui. Căci omul, de pildă, nu poate vedea în pământ întreaga rădă­cină a unei plante. Vede numai ce e la suprafaţă din egoismul lui şi crede că situaţia e simplă. Însă pe măsură ce înaintează în luptă îşi vede din ce în ce mai mult egoismul.

Vorbim de cel care ia partea pozitivă şi este hotărât să ducă lupta. Altul, cum am spus, se va înspăimânta, va da înapoi şi "nu se atinge de cele urâte". Le lasă aşa şi viaţa merge mai departe. Ce va face Dumnezeu cu un suflet ca acesta? Numai El ştie.

Dar, cum am spus, ştim că trebuie să continu­ăm lupta; asta dacă vrem, desigur, să răspun­gem chemării Domnului. Şi cineva ajunge la un punct în care crede că a terminat. "A, acesta este egoismul; l-am găsit. Gata!" Şi, pe măsură ce în­cearcă să se smerească, să-şi ţină în frâu sinele, să accepte umiliri, nedreptăţi şi, în general, situ­aţii care te smeresc, crede că a depăşit egoismul. Dar, totuşi, la un nivel mai adânc există un egoism mai crud, mai înspăimântător, mai dezgustător, mai sălbatic. Iar sufletul care a făcut o oarecare înţelegere cu Domnul şi a făgăduit că va intra în această luptă având pe Hristos ajutor, continuă şi, pe cât înaintează, se adânceşte în această pro­blemă a egoismului. Dar este o problemă de voinţă, de angajare a virtuţilor şi, în general, a tuturor realităţilor pe care le cere Hristos de la un om.

(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Taina mântuirii, Editura Bizantină, pp. 140-142)