Atât de veche este porunca postului, încât Sfântul Vasile cel Mare spunea: „Cucereşte-te, smereşte-te, omule, în faţa bătrâneţii postului, că de o vechime cu lumea este el!“. Despre exerciţiul de eliberare de păcat prin post, despre importanţa smereniei şi coborârii în noi înşine, despre păcatul făţărniciei în postire şi despre ce se întâmplă atunci când separăm postul de învăţătura Bisericii am stat de vorbă cu părintele paroh Vasile Vicovan de la Biserica „Înălţarea Domnului“ din Iaşi.

Părinte, nu de puţine ori, vedem o asumare sau o interpretare a postului separat de Biserică şi de rolul prim al acestui efort pe care suntem chemaţi să îl îndeplinim. Auzim vorbindu-se în jurul nostru despre post „ca dietă“ sau despre post ca „stare de spirit“, o perioadă în care „nu trebuie să fim trişti, letargici sau singuri“. Ce se întâmplă atunci când separăm postul de învăţătura Bisericii?

În acest caz, efortul nostru se reduce la o simplă dietă sau la orice alt lucru pe care îl urmărim, dar nu la starea duhovnicească pe care suntem chemaţi să o regăsim. Aşa cum ni-l arată Biserica, postul este o virtute, un mijloc de pocăinţă şi un act de cult. Prin post, noi încercăm să ne întărim anumite virtuţi şi numai după ce întărim aceste virtuţi, putem scăpa de patimi. Pe de altă parte, postul este un mijloc de pocăinţă, o cale de a ne arăta părerea de rău pentru păcatele săvârşite, venind în scaunul de spovedanie şi încercând să ne despovărăm de trecutul apăsător al păcatelor. Biserica mai vede postul şi ca pe un act de cult, un act liturgic, de preaslăvire a lui Dumnezeu, postul fiind o jertfă interioară şi o întâlnire tainică în această stare de jertfă a omului cu Dumnezeu. Prin post, noi arătăm iubirea pe care o avem faţă de Dumnezeu şi această iubire trebuie să rodească şi în semenii noştri. Şi atunci când disociem abstinenţa de la anumite mâncăruri - care, sigur, se poate face oricând şi în afara postului - de rugăciune şi Biserică, nu rămânem decât cu o simplă dietă, folositoare în plan fizic, dar departe de a ne împlini în cel spiritual.  Noi vorbim în perioada aceasta, a Postului Mare, despre Înviere, despre întâlnirea cu Hristos Cel Înviat, şi Sfinţii Părinţi spun că această înviere nu este una exterioară nouă, adică nu putem să ne întâlnim cu Hristos Cel Înviat dacă mai întâi nu am înviat sufletul nostru din moartea păcatului. Numai sufletul nostru astfel înviat poate să-L întâlnească pe Iisus Cel Înviat din morţi. Prin postire suntem invitaţi, practic, să parcurgem un urcuş duhovnicesc. Postul nu e doar o abţinere de la anumite feluri de mâncare.

În mod paradoxal, poate pentru unii dintre noi, Sfinţii Părinţi definesc foarte frumos postul, nu ca pe un act autoimpus de limitare a libertăţii personale, ci, dimpotrivă, ca un exerciţiu de eliberare. Adevăratul om liber nu este cel care face tot ceea ce voieşte, ci acela care scapă de robia patimilor, ne învaţă marii părinţi ai creştinătăţii.

Postul este un extraordinar exerciţiu de manifestare a libertăţii pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o fiecăruia dintre noi. Adesea, obsesia puternică pe care o exercită asupra noastră lucrurile materiale duce la înrobirea sufletului, prin patimile şi păcatele care vin şi ne stăpânesc. Prin post, ca exerciţiu al eliberării noastre, încercăm să ieşim din robia acestor patimi şi să ne întărim voinţa. Dar trebuie să existe un echilibru în toate, astfel încât să nu facem acest lucru doar pentru a ne demonstra nouă sau să arătăm celor din jur câtă voinţă avem, nici să privim postul doar ca pe o încercare de abstinenţă la care ne supunem trupul şi sufletul. În Evanghelia Duminicii Izgonirii lui Adam din rai, Mântuitorul nostru Iisus Hristos zice aşa: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală. Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie“ (Matei 6, 16). Spuneam, deci, că postul este, înainte de toate, o întâlnire tainică în stare de jertfă a omului cu Dumnezeu şi să nu postim doar ca să ne arătăm oamenilor şi să primim laudă, pentru că doar cu plata de la oameni vom rămâne. Trebuie să păşim şi să rămânem în post cu smerenie, pentru că, atunci când reuşim să ne smerim, se petrece o revenire a omului în sine şi numai atunci omul se poate întâlni cu Dumnezeu. Sfinţii Părinţi spuneau că postul, în special Postul cel Mare, este socotit un urcuş duhovnicesc. Dar, spun tot Sfinţii Părinţi, pentru a putea urca duhovniceşte trebuie mai întâi să cobori în interiorul tău şi acolo Îl vei întâlni pe Hristos Cel pe care L-ai primit la botez. Sfântul Efrem Sirul spunea foarte frumos că în interiorul fiecăruia dintre noi se găsesc treptele scării care duc spre împărăţia cerească, dar aceste trepte noi le descoperim pe măsură ce le spălăm cu lacrimile pocăinţei. Deci întotdeauna postul trebuie să fie şi stare de căinţă, de revenire a noastră în noi înşine, prin smerenie.

Să nu ne mândrim că postim, dar nici să nu ne ascundem

Pomeneaţi de importanţa smereniei în trăirea postului şi aş vrea să vă întreb cum desluşim graniţa între făţărnicie şi mărturisirea postului, datoria noastră de creştini?

Postul nu trebuie interpretat ca un act de laudă, de mândrie, însă un credincios trebuie să dea mărturie pentru ceea ce face, spunând, arătându-le şi celorlalţi de ce şi pentru ce posteşte, dar cu smerenie. Este important să mărturisim, pentru că mărturisirea noastră poate să lucreze în inimile celor care nu sunt obişnuiţi cu aceste lucruri şi nu postesc. Deci graniţa aceasta ţine de găsirea şi păstrarea unui echilibru: nu ne mândrim că postim, dar nici nu ne ascundem, ci mărturisim aşa cum este chemat orice creştin să o facă. „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca, văzând oamenii faptele voastre cele bune, să-L mărească pe Tatăl din cer!“, ne îndeamnă Mântuitorul, pentru că nu numai cu predici şi învăţături se îndreaptă oamenii, ci şi văzându-le coborâte în viaţa şi faptele celor de lângă ei.

Pe lângă smerenie, voinţă şi trăire duhovnicească, postul mai are o condiţie esenţială: împăcarea cu noi înşine şi cu ceilalţi prin iertare.

Întreaga săptămână de dinaintea începerii postului este consacrată pocăinţei şi pregătirii pentru cinstitul praznic al Învierii Domnului, astfel încât şi rânduiala liturgică este una deosebită. În cadrul Vecerniei Mari din Duminica Izgonirii lui Adam din rai are loc aşa-numita rânduială a „iertării“, o slujbă cu totul aparte, la finalul căreia cei prezenţi îşi cer iertare unii de la alţii, arătându-se prin aceasta importanţa vieţuirii în pace cu semenii noştri. În Evanghelia după Sfântul Apostol Matei, Mântuitorul ne spune: „De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre (Mt. 6, 14-15)“. Şi în rugăciunea „Tatăl nostru“ vedem cum toate cererile pe care le adresăm lui Dumnezeu sunt necondiţionate, afară de una: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“. Măsura iertării ne-o dăm, deci, noi înşine. Când nu putem ierta pe cel de lângă noi, înseamnă că este o problemă în noi înşine şi noi suntem cei care purtăm povara neiertării. Dar această iertare să nu o privim ca pe un troc - iertăm pentru a fi iertaţi, ci trebuie să încercăm să iertăm din inimă, dar şi să cerem iertare de la cei cărora le-am greşit, pentru ca sufletul nostru să se uşureze de povară.

Când lucrăm pocăinţa, darurile lui Dumnezeu încep să înflorească în noi

Despre post se mai spune că este atmosfera spirituală în care înfloresc în noi darurile lui Dumnezeu.

Şi în explicarea acestui lucru putem face legătura cu rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, care se rosteşte pe tot parcursul Postului Mare: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, robului Tău“. Interesant este faptul că, în vorbirea noastră, nu suntem obişnuiţi să numim virtuţile sau lucrările bune „duhuri“, precum în această frumoasă rugăciune. Părintele Petroniu Tănase, în cartea „Uşile pocăinţei“, în care vorbeşte despre perioada Triodului, spune că Sfântul Efrem Sirul le-a numit aşa pentru faptul că, atunci când scăpăm de cele patru duhuri rele, încep să se reactiveze în sufletul nostru darurile Duhului Sfânt, deci duhurile bune, pe care le-am primit la botez. În sensul acesta, spun Sfinţii Părinţi că în timpul postului, deci al luptei celor mai mulţi dintre noi cu patimile şi duhurile rele care ne stăpânesc, încep să înflorească în noi darurile primite de la Dumnezeu. Iar darurile acestea trebuie cultivate pe parcurs şi transformate în virtuţi. Ele sunt în noi ca nişte seminţe duhovniceşti în potenţă şi de aceea spunem că părinţii, şi cei biologici, şi cei duhovniceşti, au un rol atât de important în viaţa noastră. Împreună trebuie să activeze aceste daruri ale Duhului Sfânt în sufletul noului creştin, pe parcursul vieţii lui, şi să le transforme în virtuţi. Şi ori de câte ori noi greşim, oprim lucrarea acestor daruri, iar atunci când lucrăm pocăinţa, cum este cazul postului, ele încep să fie reactivate, să înflorească în noi.

Biserica îmbogăţeşte perioada Postului Mare cu mai multă hrană duhovnicească

Postul Paştilor este unul solicitant, atât ca lungime, cât şi ca restricţii. Cum putem împăca nevoinţele trupeşti, cei care le avem, cu respectarea postului?

Postul Mare este socotit un post aspru, pentru că, după rânduială, nu avem o postire cu dezlegare la vin şi la untdelemn decât sâmbăta şi duminica, iar la peşte şi la vin doar în cele două praznice, la Buna Vestire şi de Florii. De aceea, împuţinarea aceasta a hranei materiale trebuie compensată cu o hrană duhovnicească, în special cu rugăciune, cu citirea Sfintei Scripturi, a Psaltirii şi prin întâlnirea cu duhovnicii noştri. Biserica îmbogăţeşte, deci, perioada Postului Mare cu mai multă rugăciune, punându-ne în faţă un urcuş spre Înviere, o şcoală duhovnicească în care fiecare săptămână ne învaţă câte ceva. Duminică de duminică ne întâlnim în evanghelii cu învăţături specifice pregătirii noastre pentru marea sărbătoare a Învierii, pentru că, aşa cum spuneam şi mai înainte, nu putem să ne întâlnim cu Hristos Cel Înviat dacă mai întâi nu am înviat sufletul nostru din moartea păcatului. În cazul celor care au nevoinţe trupeşti, însăşi boala lor este socotită un post dacă îşi duc crucea fără să cârtească, conştienţi că este o încercare pe care Dumnezeu le-a dat-o şi o îngăduie. Celor care nu pot, din cauza bolilor pe care le au, să postească li se dă dezlegare de la acest lucru, iar celor care nu au posibilitatea să ţină postul în întregime eu le spun că este bine să înceapă cu post, să vină apoi la spovedit şi să primească dezlegare cât şi cum trebuie să postească, pentru că atunci responsabilitatea înaintea lui Dumnezeu este a duhovnicului. El judecă, el cântăreşte puterea spirituală a fiecăruia, cât poate să postească şi în ce măsură îi este de folos, pentru că sunt cazuri în care postul poate să facă rău omului şi nu acesta este scopul lui.

Revenind la starea de smerenie a cărei necesitate o subliniaţi în trăirea postului, inclusiv rânduiala liturgică a Bisericii, mai ales în perioada Postului Mare, este una care exprimă această stare.

Este o perioadă cernită, de pocăinţă, în care Biserica, în întregul ei, este în stare de căinţă, îşi plânge păcatele şi se roagă pentru dobândirea virtuţilor. Lucrul acesta este exprimat atât prin cântările pe tonuri mai triste, mai tânguitoare, amintind căderea noastră în păcat, dar şi puterea pe care o avem de a ne ridica, prin slujbele ce cuprind rugăciuni şi ritualuri unice, cum ar fi rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Deniile, Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul sau Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, cât şi prin veşmintele preoţilor şi odoarele în care este înveşmântată biserica, care sunt, în această perioadă, de culoare închisă. Toate acestea creează o atmosferă de „tristeţe radioasă“. Pe de o parte suntem trişti, pentru că vedem toată slăbiciunea şi păcătoşenia noastră; pe de altă parte, însă, ştim că vom rătăci patruzeci de zile prin deşertul postului, dar la capăt străluceşte lumina Învierii, lumina împărăţiei lui Dumnezeu.

Sfânta Liturghie în perioada Postului Sfintelor Paşti

Perioada Postului Sfintelor Paşti este una specială şi din punct de vedere liturgic, în care se săvârşesc toate cele trei liturghii ale Bisericii Ortodoxe: a Sfântului Vasile cel Mare, a Sfântului Ioan Gură de Aur (cea mai des oficiată în cultul ortodox) şi Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. Sfinţii Părinţi au rânduit ca această primă săptămână a postului să fie păzită cu cea mai mare rigoare posibilă, socotind-o drept cea mai curată între toate celelalte zile ale Postului Mare. Din acest motiv, această săptămână era numită şi „Săptămâna curată“, pentru a arăta că felul în care trebuie să fie păzită trebuie să fie model pentru toate celelalte săptămâni ale Postului Mare.

Liturghia, având un caracter de sărbătoare şi bucurie, iar Postul Sfintelor Paşti fiind un timp al înfrânării, Sfinţii Părinţi au rânduit ca în perioada acestui post să nu se săvârşească Sfânta Liturghie decât sâmbăta şi duminica. În celelalte zile se poate oficia Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, cu excepţia zilelor aliturgice. Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite a luat fiinţă datorită dorinţei unor credincioşi de a se împărtaşi şi în cursul săptămânii. În cadrul acestei Liturghii, Sfintele Daruri sunt sfinţite la Liturghia oficiată duminica, păstrate apoi pe sfânta masă, iar în cursul săptămânii, atunci când se săvârşeşte Liturghia Darurilor, sunt oferite credincioşilor spre împărtăşire. Potrivit rânduielii liturgice, în sâmbetele din Postul Mare se săvârşeşte Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, iar în primele cinci duminici de post se oficiază Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. În Duminica Floriilor - Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, iar în Săptămâna Patimilor, joi şi sâmbătă, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. După cum aflăm din „Liturgica generală“ a părintelui Ene Branişte, pe parcursul Postului Sfintelor Paşti, între slujbele rânduite de Părinţii Bisericii, un loc aparte îl ocupă Canonul Sfântului Andrei Criteanul care se săvârşeşte în prima şi în a cincea săptămână din Postul Mare; în prima săptămână, în seara zilelor de luni, marţi, miercuri şi joi, în cadrul slujbei numite Pavecerniţa Mare (slujba de după Vecernie, când strofele Canonului sunt împărţite în patru părţi, corespunzătoare celor patru zile); şi miercuri, în săptămâna a cincea din post, în cadrul slujbei Deniei, când se cântă integral.