Plecăm de la prima mănăstire a Sfântului Munte tulburaţi de cele văzute şi adânciţi într-o tăcere firească. Părintele Iustinian îi face un semn fratelui Flavian s-o ia la dreapta, pe drumul care începe să coboare spre Kareia.(…). Aşa ajungem, după numai câţiva kilometri, într-un cot de drum care pătrunde scurt, la stânga, în pădure, unde mașina se opreşte pe un mic platou pietruit şi străjuit de o înaltă cruce de fier. Locul, care pare desprins din poveste, e o poieniţă luminoasă, în mijlocul pădurii de castani. La marginea ei, un fir de apă cristalină se strecoară printre stânci purtând spre valea prăfuită răcoarea micuţei cascade care izvorăşte din munte. Într-un cui înfipt în piatră se află o cană de metal, cu care părintele Iustinian ne îndeamnă să sorbim din apa limpede, care se dovedeşte minunată. Apoi, urcăm în foişorul de deasupra cascadei, aflând şi povestea acestui alt loc sfânt, care se numeşte „Agheasma Sfântului Atanasie“. Tradiţia spune că, obştea aflându-se la ananghie, Atanasie Athonitul, văzând că rezervele de apă, de ulei şi de mâncare ale mănăstirii au secătuit, a pornit la drum spre Kareia, pentru a cere ajutor. La un moment dat, în chiar acest loc, i-a apărut în faţă o femeie, ceea ce l-a surprins şi l-a mâniat deopotrivă, făcându-l săi reproşeze că a încălcat legea muntelui. Ea, însă, i-a răspuns că e singura care are acest drept, înfățişându-i-se ca fiind chiar Sfânta Fecioară. Bătrânul monah tot n-a crezut, iar Maica Domnului i-a oferit dovada, îndemnându-l: Dacă vrei să găseşti apă, întoarce-te şi loveşte cu toiagul în piatra aceea! Deşi tot neîncrezător, călugărul i-a urmat sfatul şi, după ce a izbit în stâncă, a încremenit de uimire, căzând în genunchi în faţa Preacuratei: piatra se despicase în cruce, iar din mijlocul ei ţâşnea o apă limpede şi rece, cum probabil nu există alta pe întregul Athos! Dar nu numai atât. Aflând Maica Domnului de lipsurile monahilor, l-a povăţuit pe Sfântul Atanasie să se întoarcă la mănăstire, unde va găsi de-acum înainte toate cele necesare traiului. Şi, într-adevăr, revenit printre ai săi, bătrânul călugăr avea să constate că butoaiele se umpluseră ochi cu ulei de măsline, iar magazia era plină cu de-ale gurii. De-atunci a devenit poieniţa un binecuvântat loc de popas pentru drumeţii care urcă muntele. Şi tocmai de aceea, călugării de la Marea Lavră se îngrijesc să fie mereu acolo cele trebuincioase popasului unui călător ostenit. Într-un dulăpior aflat deasupra mesei din foişor sunt rânduite cu grijă, n-o să credeţi, poate!, un ibric, o lampă cu spirt, cafea, zahăr, ceşcuţe şi o linguriţă. Beţi o cafeluţă, deci, şi răcoriţi-vă cu Agheasma Sfântului Atanasie, din izvorul care n-a secat niciodată! Ceea ce am făcut şi noi, zăbovind în foişor şi ascultând fermecaţi istorisirile neobositului părinte Iustinian, care mă întreba din când în când:

- Merge reportofonul, domnu’ reporter?

- Merge părinte, Doamne-ajută!

(Horia Alexandrescu, Athos- călător la Sfântul Munte, Editura Vivaldi, p. 50-52)