Întreaga viaţă a cuviosului Părinte a fost plină de mari şi îndelungate lupte duhovniceşti, precum şi de scrierea de cărţi sfinte. Harul Duhului Sfânt care sălăşluia în inima sa curată se revărsa din belşug de pe buzele sale, ca dintr-un izvor bogat, aducând bucurie tuturor.

Pe tot parcursul vieţii sale nu a avut decât o singură grijă şi preocupare, şi anume aceea de a sluji voii lui Dumnezeu şi de a-i fi de folos aproapelui. În amândouă el s-a dovedit a fi neîntrecut şi asemenea sfinţilor de odinioară. El a primit talantul de la Dumnezeu şi l-a înmulţit de zece mii de ori, ca o slugă bună şi credincioasă.

A vieţuit ca un înger pe pământ, a avut viaţă cuvioasă şi sfântă, un teolog întru cele ale lui Dumnezeu, o comoară neîmpuţinată a Duhului Sfânt, un povăţuitor luminat şi dumnezeiesc al oamenilor de la Patriarh la cel mai simplu credincios, plin de harul lui Hristos. Era simplu în purtări, iertător, blând şi bun din fire, lipsit de orice fel de bunuri materiale, umil şi profund smerit. Smerenia sa era adâncă, atât în cuvânt, cât şi în faptă.

În loc de pantofi, purta întotdeauna sandale. Avea o singură rasă şi ducea lipsă de o locuinţă stabilă. Casa Dascălului celui de Dumnezeu înţelepţit era întregul Munte al Sfinţeniei, de unde a primit şi numele de aghiorit, adică „cel din Sfântul Munte”.

În ultima parte a vieţii sale pământeşti, simţindu-se din ce în ce mai slăbit, s-a întors la chilia iubiţilor săi fraţi Skourtaioi, acolo unde a şi fost îngrijit ca un frate drag. I se apropia plecarea din această lume, deoarece, sănătatea sa, din pricina marilor nevoinţe şi osteneli, fusese definitiv compromisă. Trupul său era cu totul extenuat.

Pregătindu-se de plecarea din această viaţă, dumnezeiescul Părinte a făcut o spovedanie generală, a cerut şi i s-a săvârşit Tana Sfântului Maslu (Euchelaion), cuminecându-se zilnic cu Sfânta Împărtăşanie.

Pe data de 13 iulie, starea sa s-a înrăutăţit brusc. Cu un glas de-abia auzit, stins, el aducea, cu scurte pauze, calde rugăciuni lui Hristos. „Părinţilor, nu mă pot ruga cu  mintea, le spuse el celor de faţă, aşa că mă mai rog cu buzele.” El le mulţumea necontenit fraţilor pentru toate ostenelile ce le făcuseră pentru el.

Noaptea, starea sănătăţii sale deveni critică. Ceru din nou Sfânta Impărtăşanie. După ce se împărtăşi, îşi încrucişă mâinile, îşi întinse picioarele, deveni liniştit şi plin de o pace dumnezeiască, rugându-se neîncetat. Atunci când cei doi fraţi care erau de faţă l-au întrebat: „Învăţătorule, te odihneşti?”, el a răspuns: „L-am aşezat pe Hristos în inima mea, cum este oare cu putinţă să mă odihnesc?”.

Pe data de 14 iulie 1809, la vârsta de 60 de ani, înconjurat pe iubiţii săi fraţi, cugetând mereu la Domnul şi la fericirile cerului, într-o stare de pace nepământească, şi-a dat sufletul său fericit în mâinile Dumnezeului Cel viu, pe Care-L iubise din tinereţe şi Căruia îi închinase întreaga viaţă.

Trupul cel sfânt al Dascălului celui de Dumnezeu luminat a fost înmormântat în chilia de la Skourtaioi, acolo unde a şi murit. Capul său nepreţuit este încă păstrat acolo cu mare evlavie, răspândind dumnezeiasca mireasmă a sfinţeniei şi sfinţindu-i pe toţi ce-i ce i se închină cu credinţă.

Moartea cuviosului i-a umplut pe toţi de o adâncă tristeţe, nu numai pe monahii athoniţi, ci şi pe cucernicii creştini din lume. Toţi jeleau plecarea sa, deoarece tuturor le era dascăl şi mângâietor nepreţuit. Dar fericitul se numără acum cu drepţii, teologii, dascălii şi cu toţi sfinţii, ca un drept, teolog, dascăl şi sfânt. Iar acum se bucură pururea de fericirea cea veşnică în lumina slavei lui Dumnezeu.

(Constantin Cavarnos, Sfântul Nicodim Aghioritul, Editura Doxologia, 2011, p. 72)