Experimentele sociale şi politice ale ultimului veac au dovedit o înţelegere reducţionistă a modului în care poate fi înţeleasă relaţia individului cu comunitatea din care face parte, a rolului pe care individul îl poate juca în aceasta, a motivelor pentru care omul are nevoie de ceilalţi, dar şi a raportului între identitatea personală şi vieţuirea comunitară. Încercările de reformă radicală a socialului, ce a caracterizat deopotrivă comunismul şi nazismul, nu mărturisesc altceva decât influenţa pe care anumite filosofii au avut-o în întemeierea doctrinelor acestora. De la hegelianism la antropologia evoluţionistă, aceste curente doctrinare au creat iluzia putinţei înţelegerii individului într-o anumită paradigmă, o formulă ce se baza pe asumpţia că în mod esenţial omul nu are o identitate la modul absolut, ci într-o instanţă relativă şi trecătoare, şi că el poate fi înţeles mai ales prin rolul pe care îl joacă într-o piesă, marea piesă a istoriei. Pe de altă parte, s-a estompat progresiv diferenţa între om şi celelalte forme de viaţă terestre. Căci nu se mai putea identifica criteriul care să aducă o justificare serioasă a distingerii omului de animal. Astfel încât tratamentul faţă de om nu a mai putut însemna decât o repetată încercare de programare a statusului şi rolului pe care acesta ar trebui să îl joace, aceste jocuri de programare având ca regulă posibilitatea înlocuirii şi eliminării acelor piese care nu se dovedeau pe măsura cerinţelor programatorului.

Eşecul acestor experimente făcute la o scară nemaivăzută până atunci nu au făcut altceva decât să releve, încă o dată, faptul că despre ceea ce îi este propriu omului nu se poate vorbi din perspectiva unei simple doctrine sau a unui expozeu teoretic (oricât s-ar întemeia acesta pe datele ştiinţelor), iar pe de altă parte că dimensiunea comunitară a persoanei are o întemeiere foarte adâncă în modul uman de a fiinţa. Noţiunea de persoană, aşa cum a fost aceasta elaborată în mediul bizantin, reprezintă o posibilitate privilegiată de a recupera o viziune asupra unicităţii modalităţii de fiinţare proprie omului. În plus, această noțiune dă seama de dimensiunea şi caracterul vieţuirii comunitare, căci a fi deschis către celălalt, a fi dincolo de tine, este calea prin care ajungi la tine. De aceea, experienţa celuilalt, pentru a fi autentică, presupune recunoaşterea celuilalt ca persoană şi nu ca individ, ca element într-o serie. Deşi aceste teme au constituit subiectul unor lungi dezbateri în existenţialism, mai cu seamă, totuşi orizontul gândirii bizantine aduce alte perspective, oferă prilejul unei înţelegeri mai adânci a raţiunilor sub care se situează modul uman de a fi.