Frica, îndoiala și chiar necredința se risipesc prin rugăciune

În înţelepciunea Sa, Domnul a lăsat să asociem disperarea, cauzată de lipsa soluțiilor, cu strigătul după ajutor. Iar la strigătul din inimă El reacționează imediat: a răspuns celor speriați din corabie, care credeau că văd o nălucă ce i-ar fi putut probabil scufunda în valuri. A răspuns și lui Petru, chiar dacă l-a numit „puțin credincios”. Salvarea vine, însă atunci când strigătul e țintit către Domnul, nu eliberat în gol.

În vremea aceea Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur. Şi, făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând dincolo, au venit în pământul Ghenizaretului. (Matei 14, 22-34)

Textul Evangheliei acestei duminici se află imediat în continuarea celui de duminica trecută, când Sfântul Matei a relatat minunea înmulțirii pâinilor și peștilor. Iisus nu doar că a ospătat pe cei veniți să Îl vadă, să Îl asculte și să Îi ceară ajutor. Ca un gentleman desăvârșit, a rămas cu ei până au plecat toți la casele lor. Dar înainte de aceasta, i-a silit pe ucenici să urce în corabie și să traverseze marea în timpul nopții, așa cum o mai făcuseră. Atunci ucenicii au trecut, chiar cu prețul unei furtuni iscate, probabil datorită unui fenomen natural care se întâmplă în acea zonă depresionară în care se află marea, sau mai bine zis lacul Galileii. Atunci ei au scăpat cu bine fiindcă Domnul Iisus, trezit de ei, a certat marea și aceasta s-a potolit deodată, provocând mirarea nocturnilor navigatori. Acum însă ucenicii trebuiau să facă același drum singuri. Domnul nu le-a spus cum o să îi ajungă din urmă, ci le cerea pur și simplu ascultare necondiționată, ceea ce ei au făcut, obligați. Dar ispita îndoielii, în ciuda ascultării, nu i-a lăsat imuni, după cum se vede din cele ce urmează în relatarea Evanghelistului.

Venirea Domnului pe mare, din urma lor, la a patra strajă din noapte, adică spre luminarea de dimineață, i-a speriat foarte tare pe cei din corabie. Ei credeau că văd o fantomă, un duh al nopții. De frică au strigat, mai ales că nu era o vedenie doar a unuia dintre ei, ci a tuturor. Pentru acești simpli pescari, în ciuda trăirii laolaltă cu Domnul Care făcuse atâtea minuni înaintea lor, nu era îndeajuns să vadă o siluetă umană venind în urma lor ca să priceapă că e Învățătorul. Înțelegerea lor despre cele spirituale, deși exista, nu deosebea clar între învățătura biblică de la școala sinagogală și superstiții. De aceea Domnul nici nu a așteptat prea mult, ci rostind cuvintele „Îndrăzniți, sunt Eu, nu vă temeți”, i-a liniștit. Asemenea pruncilor care au coșmaruri noaptea și cărora o șoaptă a mamei le e suficient ca să se liniștească, ucenicii au respirat ușurați. Evanghelistul nu mai menționează, ca în cazul potolirii furtunii, că ei și-ar mai fi pus întrebarea „cine este Acesta, că și vânturile și marea ascultă de El?” (Mt. 8, 27). Prezența minunii devenise familiară, dar totuși nu un lucru de la sine înțeles.

Liniștirii și risipirii îndoielii îi urmează însă un alt gest copilăresc: curiozitatea. Petru, cunoscut prin faptul că se manifesta mai cu curaj în prezența Domnului, luând cuvântul înaintea celorlalți, este primul care arată că a trecut peste frica de fantome și, fixându-se probabil pe vederea Domnului mergând pe ape, a încercat cumva forțând nițel lucrurile, „ispitind” pe Domnul și zicând: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă”. Nu știm dacă era încă de-adevăratelea neîncrezător că Însuși Domnul le-a grăit sau doar voia să verifice dacă poate și el să meargă pe apă, dar Hristos i-a răspuns: „Vino!” (Matei 14,28-29). Ucenicul a ieșit din corabie, a pășit pe suprafața lichidă, a constatat că talpa pășește ca pe ceva tare, că nu se scufundă și a început să meargă către Domnul Care l-a chemat, totuși în urma unei solicitări ușor neîncrezătoare, folosind cuvântul „dacă”. Aici este poate și cheia la cele întâmplate în continuare. Credința îndoielnică se vede că nu stă tare în fața ispitelor și pericolelor. Petru nu continuă să privească spre Cel ce Se întrevede printre valuri. Dimpotrivă, asemenea unei camera de fotografiat care nu poate focaliza atât imaginea din față cât și pe cea din planul secund, ucenicul se oprește la ceea ce ar fi trebuit să fie parte din decor, anume faptul că valurile și vântul, care acționau după firea lor, creează o stare de molcomă mișcare, netulburând pacea nopții. Scapă din vedere pentru o clipită Esențialul, anume căutarea către Dumnezeu. Nestatornicia credinței lui Petru e tematizată poetic în condacul al patrulea al Acatistului Mântuitorului Iisus: „Vifor de gânduri îndoielnice având înlăuntru, Petru se afunda; iar văzându-Te pe Tine, Iisuse, fiind cu trup și umblând pe apa, Te-a cunoscut pe Tine Dumnezeu adevărat și, primind mâna Ta cea mântuitoare, a zis: Aliluia!”

Ucenicul Domnului a ratat focalizarea, a scăpat controlul, asemenea unui șofer care nu mai e atent la drum și pierde controlul volanului pentru o clipă. Dar, în momentul de neatenție totuși nu se pierde cu desăvârșire și strigă către Dumnezeu. Chemarea ajutorului Celui preaînalt în momentele de pericol arată totuși o relativă adâncime a credinței care poate controla erorile provocate de superficialitatea cotidiană. Imediat ce strigă „Doamne, scapă-mă!”, se pare că Iisus deja este lângă Petru. Mântuitorul Își întinde mâna, îl prinde pe cel ce se scufunda, dar imediat îi spune: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Matei 14, 30-31).

Stăruind în viața noastră uneori prea tare în îndoială, uneori doar de dragul de a nu fi înșelați de către cineva sau de către ceva, putem să ne îmbolnăvim de acest flagel greu de stârpit. Uneori îndoiala devine ea însăşi o convingere de viaţă, iar dacă e așa, lupta pentru schimbare e tare grea. Punând, alături de neîncredere, necazurile de zi cu zi, omul poate de bună credință de altfel, dar fricos din fire, e la un pas să cadă în deznădejde. Dar chiar şi aşa nu e totul pierdut. În înţelepciunea Sa, Domnul a lăsat să asociem disperarea, cauzată de lipsa soluțiilor, cu strigătul după ajutor. Iar la strigătul din inimă El reacționează imediat: a răspuns celor speriați din corabie, care credeau că văd o nălucă ce i-ar fi putut probabil scufunda în valuri. A răspuns și lui Petru, chiar dacă l-a numit „puțin credincios”. Salvarea vine, însă atunci când strigătul e țintit către Domnul, nu eliberat în gol. De vreme ce ultima speranță este Dumnezeu, chiar dacă ar trebui să ne fie prima, tragem nădejde că El nu ne lasă cu mâna întinsă, ci o întinde și pe a Sa, pentru a înnoda legătura ruptă și a crea un pod peste prăpastia care sperie. Trebuie doar să credem, să Îi facem loc lui Dumnezeu în inima noastră.

De la același autor

Ultimele din categorie