Unul dintre monahii cu mare râvnă către Născătoarea de Dumnezeu a fost și Gamaliil Păvăloiu, fost mare tipograf al Mănăstirii Neamț. În urmă cu peste două decenii, un bun frate de la Schitul Vovidenia mi-a vorbit despre un călugăr îmbunătățit din obștea Neamțului. Într-o seară de toamnă târzie am hotărât să mergem pentru a-i cere cuvânt de folos. Așa l-am cunoscut pe părintele Gamaliil. Locuia într-o căsuță smerită din apropierea zidurilor secularei ctitorii ștefaniene. Gârbovit de ani și boală, ne-a primit cu bucurie în chilia sa cuminte, luminată de nelipsita candelă așezată în fața câtorva icoane devenite ferestre ale Cerului. Trebuie să vă mărturisesc că straiele călugărești ale părintelui nu erau din cele mai dichisite. Și prin aceasta ne-a oferit o autentică lecție de smerenie. Rasa veche, peticită, m-a făcut să realizez că nu-l prea interesa veșmântul cel din afară. Cu siguranță își lucrase unul minunat pe dinăuntru, dezvăluit de ochii săi blânzi și chipul luminos dosit de barba demult brumată, semn al înțelepciunii și așezării duhovnicești a bătrânului.

După rugăminți stăruitoare, cu un glas aproape stins, a început a ne vorbi despre istorii de altădată. Da, întâmplări pierdute în negura vremurilor, căci prin 1995, când l-am cunoscut, monahul Gamaliil împlinise 94 de ani de viață, din care șapte decenii petrecute aici, la Neamț. Carevasăzică, purta cu el o istorie a lavrei nemțene de aproape un secol.

Din minunatele cuvinte rostite atunci, dar și cu prilejul câtorva vizite ulterioare, mi-am dat seama că bătrânul călugăr era cu adevărat un om aparte. Născut în ultimul an al secolului al XIX-lea, undeva prin ținuturile Vrancei, a intrat în obștea chinoviei nemțene pe la începutul deceniului al doilea al secolului XX. După tunderea în monahism cu numele Gamaliil, i s-a rânduit ascultarea la tipografie. În urma perseverentelor sale nevoințe, a deprins meșteșugul tiparului, scoțând de sub teascurile vestitei tiparnițe numeroase cărți de rugăciune și îndrumare duhovnicească.

Dintre ele, una, zărită şi pe masa nonagenarului monah, mi-a atras atenția în chip deosebit: Viața Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu și istoricul sfintei sale icoane. A văzut lumina tiparului în 1933, prin osteneala iscusitului zețar Gamaliil. Mi-am permis să-i cer amănunte, simţindu-i glasul înecat în lacrimi atunci când ne amintea de ea. Răspunsul a venit îndată, copleșitor: „Frățioare, este cartea la care am lucrat cu dor și bucurie. Am cules fiecare literă cu mâinile tremurânde de emoție și fericire că m-a învrednicit Dumnezeu să tipăresc viața Măicuței noastre sfinte”. Pusese mult suflet la apariția volumului, arătându-şi astfel – la modul concret – dragostea față de proteguitoarea vieții monahicești.

O sumedenie de alte lucruri ne-a povestit gazda noastră. Regret că nu am izbutit să-i imortalizez chipul ori vocea. Dar păstrez în taina inimii mare parte din vorbele sale pline de glagore ori din evenimentele deosebite din tumultoasa-i existență.

Îmi amintesc, bunăoară, de o întâmplare petrecută prin anii 1930, când vrednicul de pomenire Teoctist patriarhul, pe atunci fratele Teodor, era elev seminarist la școala monahală din mănăstire. Într-una din zile, venind la bibliotecă și observând o carte prețioasă, novicele a început a o răsfoi cu toată atenția. Întrebându-l dacă-i face trebuință, tânărul novice și-a exprimat regretul că nu are bani să și-o achiziționeze. La auzul stânjenitoarei situații, părintele Gamaliil s-a oferit să i-o dăruiască. Însă, lovindu-se de refuzul seminaristului, i-a spus: „Primește-o măcar de împrumut. Când vei ajunge mitropolit, o să-mi dai banii pentru ea”. Timpul a trecut, fratele Teodor, devenit monahul Teoctist, a urcat pe treptele slujirii și demnităților bisericești, devenind ceea ce odinioară i-a prevestit monahul tipograf. La fel de impresionant mi se pare faptul că mitropolitul de atunci al Moldovei, Teoctist, ori de câte ori poposea pe la Neamț, oferea bătrânului Gamaliil un plic în care strecura „banii pentru carte”, chiar dacă acest gest mărinimos se întâmpla de câteva ori pe an. M-a impresionat nespus să regăsesc o parte din frumoasa întâmplare în amintirile Patriarhului Teoctist, așternute într-o emoționantă predoslovie la lucrarea de licență a Preasfințitului Episcop Timotei Prahoveanul, „Schitul Vovidenia – tradiție și actualitate”.

Pe 12 aprilie 1998, chiar în ziua hirotoniei mele întru preot, pe cuviosul Gamaliil – care era cât pe-aici să cuprindă în existența sa trei secole – l-a chemat Maica Domnului la cereștile locașuri. Purtându-l nu doar în pomelnicul dumnezeieștii Liturghii, ci și în cel al inimii, am necurmată nădejde că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu i-a răsplătit monahului nemţean dragostea arătată de-a lungul celor 98 de ani de existență, dintre care 75 petrecuți în cinul călugăresc.