Spovedania este primul element al pocăinţei. În parabola fiului risipitor vedem marea ei însemnătate când citim: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău” (Luca 15,18). Prin cuvântul „sculându-mă” arată îndreptarea căderii, întreruperea hotărârii celei vinovate şi a săvârşirii greşelii păcătoase. Prin mărturisirea „am greşit (am păcătuit)”, caută mai înainte de toate iertarea. Elementul următor al pocăinţei active este smerenia, care respinge iraţionalul în care imaginaţia înşelată se mişcă în chip egoist. „Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”. Ruperea voluntară a filiaţiei este mărturia necesară a conştiinţei greşelii şi întoarcerea făptuitoare a persoanei în locul ei firesc.

Diferite pasaje din Scriptură se referă la necesitatea spovedaniei, ca mărturie practică a pocăinţei. Prin spovedanie, omul îşi descoperă lipsa de credinţă, trădarea şi negarea îndatoririlor sale, din care a provenit căderea şi nimicirea. Îşi vădeşte vinovăţia şi astfel nimiceşte mijloacele şi cauzele zdrobirii sale şi încheie (întregeşte) întoarcerea în sânurile Tatălui, care s-a întrerupt prin păcat şi prin călcarea legii. Orice încălcare a legii şi neascultare pricinuieşte în om o dublă vinovăţie. Şi în trup, împreună cu simţurile, şi în suflet şi minte, de unde porneşte trădarea. Prin spovedanie omul vindecă ambele forme de vinovăţie, de vreme ce cel ce se spovedeşte descrie cu smerenie lepădarea şi trădarea ca fiind ale sale. Nici spovedania nu se face fără pocăinţă, nici pocăinţa fără spovedanie. Amândouă sunt mijloace absolute şi nedespărţite ale mântuirii.

Principala cauză a rătăcirii omului este judecata greşită a minţii. Pocăinţa înseamnă întoarcerea minţii la corecta judecată şi folosire a înţelesurilor, astfel încât să dispară iraţionalul. Lucrarea aceasta a echilibrării omului e rod al iubirii de oameni a lui Dumnezeu şi a devenit cel mai mare dar al Său făcut firii noastre, de vreme ce am căzut din prima noastră stare, cea după chipul lui Dumnezeu. Nu trebuie să neglijăm pocăinţa, de vreme ce, potrivit cuvântului Scripturii: „Cine este curat de întinăciune, chiar dacă viaţa lui pe pământ ar fi de o singura zi” ( Iov 14, 4-5).

Cine poate să descrie întinderea iubirii de oameni şi a atotbunătăţii lui Dumnezeu faţă de om, din moment ce îl primeşte dacă se întoarce cu pocăinţă, oricât de mare ar fi trădarea şi fărădelegea lui. Cine va descrie nenorocirea şi întunecarea omului înşelat, atunci când calcă în picioare şi respinge acest dar, care îl recheamă pe apostat şi pe trădător în sânurile iubirii părinteşti şi îl eliberează de veşnica şi groaznica osândă?

Cu adevărat, dacă iubirea de oameni a lui Dumnezeu nu ne-ar fi îngăduit pocăinţa, nu ne-ar putea oferi nimic, nici chiar însăşi iconomia Mântuitorului nostru, de vreme ce transformabilitatea şi pervertirea din viaţa noastră păcătoasă şi atotvinovată o pot nimici. Nici un descendent din rădăcina adamică să nu neglijeze să pună în lucrare în viaţa sa marele dar al pocăinţei, ca să nu plângă zadarnic în veşnicia viitoare. Plânsul şi lacrimile sunt uneltele principale şi aducătoare de câştig ale pocăinţei autentice, iar cei ce se pocăiesc în chip drept să nu se despartă de ele.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, p. 79-81)