Deoarece Dumnezeu a salvat viețile primilor născuți din Israel, când cei ai egiptenilor au murit, din acea zi a poruncit: Să-Mi sfinţeşti pe tot întâiul născut, pe tot cel ce se naşte întâi la fiii lui Israel, de la om până la dobitoc, că este al Meu! (Ieșirea 13, 2).

Sfântul Evanghelist Luca, cel care descrie momentul aducerii lui Hristos la templu și întâmpinarea lui de către dreptul Simeon, consemnează două ritualuri prevăzute de Legea lui Moise pe care le îndeplinesc părinții Mântuitorului.

Jertfa de curățire a Fecioarei Maria

Primul ritual este acela de curățire a femeii după nașterea unui copil. După nașterea unui copil, Legea mozaică prevedea ca femeia de nimic sfânt să nu se atingă şi la locaşul sfânt să nu meargă, până se vor împlini zilele curăţirii ei (Levitic 12, 4). Zilele în care femeia se curățea de sângerarea de după naștere erau în număr de patruzeci, în cazul nașterii unui băiat, după trecerea cărora mamei i se cerea să aducă la sanctuar un miel ca ardere de tot și o turturea sau un pui de porumbel, ca jertfă pentru păcat, pe care le oferea preotului. În privința scopului acestui ritual, cartea Levitic spune că Preotul va înfăţişa acestea înaintea Domnului şi o va curăţi şi curată va fi de curgerea sângelui ei (Levitic 12, 7). Din faptul că Iosif și Fecioara Maria aduc ca jertfă la templu o pereche de turturele sau doi pui de porumbel (Luca 2, 24), reiese că ei erau săraci.

În amintirea ultimei nopți din Egipt

Al doilea ritual pe care l-au împlinit atunci părinții Mântuitorului (de altfel, cel care stă în centrul sărbătorii de pe 2 februarie), a fost aducerea Lui la templu, pentru a-L răscumpăra, așa cum cerea Legea mozaică. Potrivit prescripțiilor Legii, israeliților li se cerea ca fiecare întâi născut de partea bărbătească să fie adus la templu și închinat Domnului, această practică fiind justificată de cruțarea celor întâi născuți dintre israeliți, în noaptea când au ieșit din Egipt.

Ultima plagă pe care Domnul a adus-o asupra Egiptului a fost moartea întâilor născuți. După ce faraonul și-a pierdut propriul copil, în cele din urmă a cedat și le-a dat voie israeliților să plece (Ieșirea 12, 29-31). Când această plagă a venit peste Egipt, primii născuți din Israel au fost cruțați doar datorită sângelui mielului de jertfă cu care au fost unse pragurile și ușorii caselor (Ieșirea 12, 21-23). Acest eveniment, în care moartea „a trecut” peste Israel, avea să fie comemorat anual ca una dintre cele mai importante zile sfinte ale calendarului evreiesc – Paștele (în evreiește, Pesach, care înseamnă „trecere”).

Sfințiți pentru Dumnezeu

Sărbătoarea anuală a Paștelui nu era singurul prilej în care se rememora salvarea primilor născuți. Deoarece Dumnezeu a salvat viețile copiilor din Israel, din acea zi a poruncit: Să-Mi sfinţeşti pe tot întâiul născut, pe tot cel ce se naşte întâi la fiii lui Israel, de la om până la dobitoc, că este al Meu! (Ieșirea 13, 2).

Fiecare ființă întâi născută de sex masculin aparținea Domnului. În cazul animalelor curate, ele urmau să fie aduse ca sacrificiu (Ieșirea 13, 15). Unele animale necurate (de exemplu, măgarul) și toate ființele umane nu erau sacrificate ci, erau răscumpărate (Ieșirea 13, 13). Acest lucru însemna că o anumită sumă de bani era oferită preotului, pentru răscumpărarea unei ființe umane. Prețul de răscumpărare era de cinci sicli (Numeri 3, 47-48).

Primii născuții erau aduși la Ierusalim, în fața Domnului, fiind considerați ca sfințiți sau consacrați unor scopuri sacerdotale, în amintirea salvării copiilor evrei în Egipt. Cu toate acestea, în locul celor răscumpărați, care trebuiau să aibă atribuții sacerdotale, un trib întreg, cel al lui Levi, a fost ales și pus deoparte pentru ocupații exclusiv sacre (Numeri 3, 11-38). Și, întrucât au existat cu 273 mai puțini leviți decât primii născuți din tot Israelul, la primul recensământ, fiecare dintre acești întâi născuți trebuia să fie răscumpărat prin plata a cinci sicli, dar nu fără a fi adus în fața Domnului, ca semn al dreptului Său asupra lor (Numeri 3, 44-47; 18, 15-16).

Ceremonia de răscumpărare avea loc în prezența preotului și a invitaților, în ziua a treizeci si una după naștere. Acest lucru se datorează faptului că pruncul nu era considerat ca fiind pe deplin capabil să trăiască, până când nu supraviețuia primelor treizeci de zile ale vieții sale. Numai dacă ziua a treizeci și una era o zi de sabat sau de sărbătoare, ceremonia era amânată până în următoarea zi lucrătoare.

Deși ritualul de răscumpărare a copilului avea loc după treizeci de zile, Sfântul Luca nu ne spune de ce Sfinții Iosif și Maria fac acest lucru abia după ce a trecut perioada de curățire a Fecioarei, adică după patruzeci de zile. Deși Iisus era Dumnezeu, primul și unicul născut Fiu al Tatălui și nu avea nevoie să mai fie adus încă odată în fața Domnului și consacrat, Fecioara face acest lucru din ascultare față de Legea lui Moise, venind la poarta de est a curții templului, numită Poarta lui Nicanor, unde ea însăși avea să fie stropită de către preot cu sângele jertfei sale. Prin acest Copil pe care Fecioara îl aduce în fața lui Dumnezeu pentru a-L răscumpăra, noi toți am fost răscumpărați din păcat, nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur… ci cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat şi neprihănit (I Petru 1, 18-19).