Demult tare, când pământul Moldovei era scăldat de sângele oștenilor Sfântului Ștefan cel Mare, viețuia la Mănăstirea Bistrița un ieroschimonah îmbunătățit. Numele său era Iosif Sebastian. Aprins de dorul de a vedea Sfântul Mormânt al Domnului și de a păși pe urmele sfinte ale Mântuitorului nostru, a plecat la Ierusalim, sălășluindu-se apoi în peșterile din pustiul Iordanului.

Aflând de viața sa cuvioasă și harul discernământului cu care îl înzestrase Milostivul Dumnezeu, în jurul său s-au adunat să ucenicească cincisprezece călugări români și doi greci, trăind în rugăciune și în desăvârșită ascultare.

Liniștea le-a fost, însă, tulburată de năvălirea arabilor în Țara Sfântă, fapt ce l-a determinat pe Sfântul Cuvios Iosif să-și ia ucenicii și să se întoarcă cu toții în țara Moldovei. S-au statornicit nu departe de Mănăstirea Bistrița, pe un munte ce s-a numit inițial „Muntele lui Iosif”, iar mai apoi „Muntele Bisericanilor”.

Lauda lui Dumnezeu, săvârșită necontenit

Aici călugării se nevoiau în peșteri de piatră sau bordeie din lemn și pământ, rugându-se neîncetat cu post și lacrimi. Starețul lor i-a organizat în rânduiala slujirii neîntrerupte, împărțindu-i pe monahi în trei cete, fiecare ceată slujind câte opt ore: prima se ruga, a doua lucra cu mâinile (împletea metanii, coşuri etc.), iar a treia se liniştea la chilii, această rânduială fiind după modelul Mănăstirii Studion din Constantinopol. Din opt în opt ore, se schimbau la biserică, astfel încât lauda lui Dumnezeu se săvârşea necontenit. La vremea aceea, Schitul lui Iosif era singura așezare monahală cu această rânduială din țara noastră, numită și „achimită”, adică neadormită.

Dorind să desăvârșească jertfa lor pentru Domnul, din multa lor dragoste, ucenicii Sfântului Cuvios Iosif, de două ori pe săptămână, în nopțile de miercuri spre joi și sâmbătă spre duminică slujeau cu toții și se rugau fără întrerupere, făcând de veghe. Pentru râvna lor au fost numiți „bisericoși” sau „bisericani”, denumire ce s-a extins și asupra mănăstirii pe care au întemeiat-o mai târziu.

În pădurile ascunse din munți, departe de larma înfricoșătoarelor lupte cu turcii și cu tătarii, călugării veniți din Țara Sfântă își păstrau rânduielile monahale deprinse în locurile unde au umblat picioarele Mântuitorului, neoprind rugăciunea și nevoința pentru Hristos.

„Rămâneți pe loc, că și aceasta este Grădina Mea”

Dar brațul voievodului Ștefan se clătina în fața noilor cotropitori, care parcă izvorau de dincolo de hotarele țării Moldovei. Păgânii ard și pustiesc mănăstirile, printre care și Schitul Bisericani. Sleiți de atâta prăpăd și vărsare de sânge, cuvioșii călugări i-au cerut Sfântului Iosif, care ajunsese la o vârstă înaintată, să plece în Sfântul Munte Athos, pentru ca viața lor de rugăciune să nu mai fie asuprită și tulburată.

Primind încuviințarea, și-au adunat degrabă bruma de lucruri rămase, și-au mai întors o dată privirile către zidurile bisericii arse și au început a coborî muntele. N-au apucat să facă câțiva pași, căci iată, între ramurile unui stejar din fața lor izbucnește o vedenie de fulger, în care se arată Preasfântă Născătoarea de Dumnezeu, îmbrăcată împărătește, cu chipul plin de blândețe și lumină. Căutând cu ochi milostivi spre acești călugări speriați, îi întreabă: „Unde vă duceți, părinților?”/ „Ne ducem la Sfântul Munte Athos, în Grădina Maicii Domnului”, au răspuns aceștia. „Rămâneți pe loc, că și aceasta este Grădina Mea”, le-a spus ea cu blândețe și a dispărut. De atunci, în semn de amintire și veșnică cinstire a acelei minuni, între crengile stejarului a vegheat totdeauna o icoană a Maicii Domnului, așezată de Sfântul Cuvios Iosif.

Minunea ce a ajuns la urechile Sfântului Ștefan cel Mare

Copleșiți de harul minunii, Sfântul Cuvios Iosif și ucenicii lui s-au supus întocmai poruncii Maicii Domnului și s-au întors înapoi. Vestea minunii s-a răspândit ca fulgerul în Moldova, ajungând și la urechile Sfântului Ștefan cel Mare. Însuși Măria Sa va pune piatra de temelie a unei falnice mănăstiri, care să-i adăpostească pe monahii cei evlavioși. O parte dintre ei, mai râvnitori, au primit binecuvântare să pustnicească. După numele lor au fost botezate dealurile din jurul Mănăstirii Bisericani, unde fiecare și-a găsit adăpost și loc prielnic de vorbire cu Dumnezeu. Poiana unde se află astăzi Mănăstirea Bisericani se cheamă „Poiana lui Iosif”, iar dealurile, munții și poienile dimprejur poartă numele ucenicilor săi: „Poiana Varnavelor”, „Dealul lui Miftode”, „Muntele Simon”, „Muntele Pir” ș.a.

Urmaşii Cuviosului Iosif i-au urmat exemplul vieţuirii pline de sfinţenie. Unul dintre aceştia, Sfântul Chiriac, s-a nevoit gol, în munte, şaizeci de ani. La moaştele acestui pustnic s-a închinat Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei, după cum mărturiseşte în cartea „Viaţa şi petrecerea sfinţilor”: „Eu, nevrednicul vlădica Dosoftei, m-am învrednicit să mă închin la moaştele celui dintâi între sfinţi, Părintele Chiriac, care s-a nevoit în peşteră în Muntele Bisericani vreme de şaizeci de ani, ajungând la măsura lui Onufrie cel Mare”.