Ne identificăm cu dorinţele noastre bolnave şi asta ne face nefericiţi, indiferent  dacă o dorinţă ni se împlineşte sau nu. Când nu ni se împlineşte, suferim cu gândul la ce am fi câştigat dacă ni se împlinea, iar împlinirea unei dorinţe o face să dispară ca energie sufletească şi ne trezim goi şi flămânzi, căutând mereu alte dorinţe…

De ce ne sunt bolnave dorinţele? Pentru că sunt îndreptate spre obiecte şi nici un obiect – fie el lucru, fiinţă, acţiune, simţire sau chiar şi Dumnezeu privit ca „obiect” al gândului nostru – nu poate umple golul apărut în inima omului după ruperea de Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dăruit această putere de dorire, ca să-L dorim pe El ca Persoană şi prezenţa Sa ca să ne împărtăşim de viaţa Lui. De El ca Viaţă.

Or, noi dorim darurile şi fugim de Dăruitor, pentru că nu ne este confortabil să trăim în faţa unui Subiect, nici măcar în faţa noastră ca subiect, în faţa propriei conştiinţe, nu ne e uşor să trăim, şi să alegem uitarea, înecarea în senzaţiile oferite de prezenţa obiectelor şi identificarea cu aceste senzaţii.

Luând o dorinţă şi oferind-o Lui, ne oferim chiar viaţa cuprinsă în ea şi aceasta s-a vindecat fiind îndreptată către Dumnezeu şi nu către un obiect. Aceasta e împreună-trăirea vieţii nostre cu Domnul.

(Monahia Siluana Vlad, Gânduri din încredinţare, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 62-63)