De fi-vor crucile frumos purtate, ne-or aduna în Cer

Că-i viața noastră o chemare la purtare de cruce, înainte de a găta, pe aici, cu crucea și încă înainte de a ne scoate ceilalți crucile. Un personal și mult prea mărunt Drum al Crucii. Cred chiar așa. „Și uite, asta mi-i crucea!”

Poate că nu vă e străină fila aceea de limonariu ce povestea despre uimirea unui părinte care-ar fi vrut să pătrundă cu gândul până în crucea înțelepciunii și, ispitit de îndoială, i-a cerut îngerului să-i arate din tot cerul acoperit de cruci chiar pe a sa. I se păreau, în timp ce pașii-și prefira la fiecare, cu toatele a fi mai mici și mai ușoare decât a sa. Dar nu era deloc așa. Grijise bine Bunul pentru el, fiindcă știa ce cruce va putea purta.

E-o întâmplare dintre cele pe care mi le spunea ades buna mea, că tare-i erau dragi povestirile cu îngeri și cu sfinți, cu Tatăl Cel nevăzut dar mereu aproape știut, cu Blândul Iisus, nevinovat dar tins pe cruce, cu Maica lui Sfântă, care-a purtat și ea amară și grea cruce. Și mi le toooooot povestea. Dar nu uita, întâi de toate, să se închine-n semnul crucii. Își așeza buna mea o cruce mare de pe-un umăr pe altul și-apoi însemna cu ea și fruntea mea. Așa făcea, și-așa ne-a și tot învățat. Că orice lucru care s-ar vrea bine isprăvit îl poți începe prin a-ți face cruce. Și însemna cu cruce și-aluatul, când îl frământa, și fiece altiță pe care-o-ncepea și pe noi, în gând, când ne petrecea dincolo de portiță.

Oare greșesc? Așa făceau și fac și azi bunicile, mai toate. Ar vrea să nu umblăm cu crucea-n sân în nicio-mprejurare, să nu dea întâmplarea rea cu crucea peste cineva, și-n veci să nu se facă-o cale-a noastră cruce. Și-n ani, culegem din înțelepciunea lor, și de prin rugăciuni, și din povești, tâlcuri și tălmăciri ce știu a pune o lume întreagă pe roate.

Sau sfaturile lor, petrecându-și dragii cu ochii-nlăcrimați de griji, de după vreun sobor de pere tomnatice ori de gutui abia pâlpâitoare, așezate în bătaia soarelui, chiar în crucea ferestrei. Vă-ncearcă duioșia? Mai tuturor ni s-a-ntâmplat cândva să nu fim pierduți din ochi de drag mai întâi până în crucea drumului, apoi până în cea a satului și-ntr-un târziu, încredințați în crucea vântului. Și-i pace multă într-un astfel de gând: că pentru tine se roagă cineva din crucea zilei până în cruce de noapte.

Ne mai pleacă în ani bucuria de-a birui încercările ce ni s-abat în cale cu pilda povățuitoarelor ființe și întâmplări din povești: „era odat’ o fată ca o cruce, ce-a întâlnit o cruce de flăcău” și pân-a birui iubirea lor cea pân’ la moarte i-a tot cercat ucigă-l-crucea, i-a tulburat cu ceasul rău. Însă au biruit, că li s-au abătut în cale când Sfânta Miercuri, când Sfânta Vineri, când cea Duminică, și-au întărit statornicia lor, îndemnându-i să-și așeze încercările la picioarele Crucii și să rostescă, privind în câte patru colțuri ale lumii, „cruce-ajută!”.

Nu mai sunt cărțile acelea așezate-n cruce la căpătâi, cum nu mai e acolo (și, Doamne, fă să nu fie așa!) nici Cartea cea Dintâi, să-i fie alinare gândului, când sufletul ar istovi, sau când apune soarele și-i pune zilei cruce, dar ni-s copiii și cei dragi – cruce de aur cu noi în casă, și-s dar de mulțumit, cu fața-ntoarsă spre icoane și spre cruce de rugat. Copiii? Și cei dragi? Și cei de lângă noi? Sau de departe? Ne iese-arareori să fim chiar cruce de-nchinat, sau ușă de biserică, sau busuioc de dus la altar, și facem câte-o nefăcută uneori, de-și fac și îngerii de prin unghere de cer cruce cu mâinile-amândouă și înțeleg și ei că a fi om e-o cruce tare neușor de purtat. Că-i loc de iertat repetat, și de căit, și de-nvățat. De-aceea ne și trimit, în răstimpuri, semne și minuni și fire de viață, răsărite pe coaste semețe, și-n buză de pădure, și pe ogor și prin fânețe: crucea-pământului, crucea-voinicului, frați-pătați sau frați-de-cruce. Să învățăm că-i rostul sufletului, ca și-al pământului, să izvodească minuni și să dea – măcar din timp în timp – în floare.

Mai știți ce pavăză de apărare găteați pe-aproape de o mare sărbătoare? Nu-i bătătură, cred, în satele din Bucovina, în care să nu se pregătească mici cruci de lemn, legate cruciș cu fir de lâniță roșie, pe care le stropește preotul cu Agheasmă Mare și care s-așază – stăvilar de-amărăciuni și făgăduință de apărare și bine – la praguri de uși, să nu poată dihonia intra; pe tocuri de ferestre – să nu-i poată răul pe cei ai casei vedea; pe colacul fântânii – doar apă curată și vindecătoare, cine-ar vrea, să bea; la poarta mare-a șurii, și la grăjduț, belșug pe-ogor și sănătate pe vite și pe cai să stea; pe-oblonul beciului, mare sau mititel, ca roade bune și din-destul să se adune-n el.

Le spun din când în când copiilor povești cu oameni-cruci și le și povestesc cum, prunc fiind, tindeam brațele drept, de-a stânga și de-a dreapta mea, și umbra mea, cruce, pășea-naintea mea. Și îi îndemn să facă și ei așijderea. Puteți încerca. E-o lecție de învățat: să gândești și să trăiești în perspectiva Sfintei Cruci, c-așa ne tot îndeamnă Părintele Arhiepiscop al Sucevei. Și-s multe-multe cuvinte din acestea cu miride-n ele de (re)descoperit și de-nvățat: cruce de lemn, de piatră, de gheață, de aur, de foc, de lumină, (sărbătoare cu) cruce neagră, cu cruce roșie și semnul crucii, puterea crucii, cuvântul crucii, izbăvirea crucii sau altele, la fel purtătoare de cruce – cruciș, încrucișat, răscruce, în umbra crucii, la răcoarea crucii.

Vă văd un mare semn de îndoială urcat tocma’ n sprânceană. Vă par a fi o visătoare. Dar nu-i plin cerul de cei care pe-aici s-au perindat cu visul lor, vis neuitat și-nalt de izbăvire, prin Bun și Bine, pentru lumea asta mare?

E-adevărat, le pun mai arar bunicile, și minunile acestea ce se cheamă mame, și „mamele” ascunse-n școli copiilor flori și popor cuvios de gutui la fereastră, da-i la-ndemână să-i învățăm pe cei mici că-n fiecare cruce, pe care-o duci frumos se-ascunde-o pasăre măiastră. Că-i viața noastră o chemare la purtare de cruce, înainte de a găta, pe aici, cu crucea și încă înainte de a ne scoate ceilalți crucile. Un personal și mult prea mărunt Drum al Crucii. Cred chiar așa. „Și uite, asta mi-i crucea!”

Oare-am putea neuita? De fi-vor crucile frumos purtate, ne-or aduna în Cer.

* a-și duce crucea (a asuma); a fi fată ca o cruce (pură, neprihănită);
a se tinde pe cruce (a se sacrifica); a fi flăcău ca o cruce (puternic, virtuos);
a(-ți) face cruce (a te închina); a  așeza în cruce (a rândui);
a însemna cu cruce (a pune început bun); a pune cruce (a binecuvânta/a încheia);
a fi sau a umbla cu crucea-n sân (a-i fi frică); cruce de aur cu noi în casă  (dar neprețuit);
a da cu crucea peste cineva (a surprinde, a întâlni în mod neașteptat); a nu fi cruce de-nchinat (a greși, a păcătui);
a i se face calea cruce (a se afla într-o dificultate, la o răspântie); a-şi face cruce cu amândouă mâinile (a se mira peste măsură
crucea drumului (răspântie); a găta cu crucea (a muri);
crucea satului (mijlocul); a scoate crucile (a ieși în procesiune);
crucea nopții/zilei (miezul nopții/zilei); uite, asta mi-i crucea! (mi-e-adevărat fiecare cuvânt).

De la același autor

Ultimele din categorie