Există o convenţie, aproape universală, conform căreia fiecare număr al unei publicaţii trebuie să aibă un articol care să-i formuleze punctul de vedere asupra unei probleme, acesta fiind reprezentat de către editorial, ce oferă personalitate gazetei. În multe din cotidienele la care a scris, Grigore T. Popa a semnat adesea editoriale. Scrisul său nu aspiră la „acreală normativă şi morgă sapienţială”, fiind fără clişee ori automatisme, dovedind o scriitură onestă, prin care el îşi exprimă dubiile şi certitudinile, angoasele şi speranţele, idiosincraziile şi preferinţele.

Editorialul „poate aborda orice temă, cu condiţia ca textul să fie scris astfel încât să prezinte pentru oricine interes şi să nu adoarmă cititorul pe el”, spunea  Ileana Mălăncioiu, să nu fie doar o serie de aserţiuni aşezate ferm una după alta care să ofere judecăţi pe spaţii euclidiene – liniare. Editorialele lui Grigore T. Popa, pe lângă un punct de vedere original, au ritm propriu şi o anumită autoritate, conţin numeroase elemente de context şi analiză pentru a fi înţelese de cei care nu au citit articolul sau articolele de la care s-a pornit, având titlurile bine alese, permiţând cititorului să treacă dincolo de intro.

Într-o vreme a şubrezeniei interioare, a suspensiei criteriilor, exista riscul mediocrizării clasei politice, al instituţionalizării unei false elite şi de creare a unor grave malformaţii psihosociale şi psihomorale. Grigore T. Popa pleda pentru dobândirea unor competenţe civice care să reprezinte fundamente ale unui regim democratic stabil şi eficient şi a se trece de la text la gest. Românii consumau nişte experienţe pe care alţii le trecuseră. Editorialistul nu făcea altceva decât o judecată de situare şi de constatare a unei anumite lentori ce se instala temeinic în structura socio-antropologică a poporului român, insinuându-se în psihologia sa.

Când situaţia mondială evolua într-o direcţie neconformă cu principiile sale, Grigore T. Popa semnala faptul că lumea devenea închisă emoţiei, fiind în schimb permeabilă unor comportamente cu o simbolică morbidă, ajungându-se a se trăi  într-o „familiaritate cu oroarea”.

Într-un climat de omogenizare a vinovăţiilor, a unei prezenţe nu neapărat continue a bolii ci a vulnerabilităţii, printre patrioţi convulsivi, într-o politică a sistemului de complicităţi, într-o societate care nu-şi internalizase codurile şi valorile democratice, ce stimula defetismul şi apatia politică, textele lui Grigore T. Popa, pe lângă multiplele incizii în realitate şi un simţ al urgenţei întrebărilor de fond, ofereau direcţia de urmat: cultura – ce este modelare – de tip participativ, iar societatea civilă să devină agent şi ţintă a transformărilor.

***

Grigore T. Popa aprecia că vina pentru provocarea unui „dezechilibru mental” în cadrul societăţii, tulburare ce „împinge încet mulţimea oamenilor spre crimă sau spre nebunie”, este a generaţiei politicienilor de după război. „Învăţători ajunşi miniştri, directori de ministere făcuţi doctori cu uşa închisă, excroci dovediţi, ajunşi în funcţii înalte, oameni pârliţi din văzul lumii, care se pomenesc aşa deodată cu case şi vile în toate părţile, cu automobile luxoase şi cu bani enigmatici (...), leneşi reputaţi, beţivi indiscutabili, datornici pe piaţa publică, amorali de ultimul grad” oferă zilnic un „carnaval politic” şi tocmai aceştia conduc destinele societăţii, „umplând parlamentele”, fiind exemple clare ale „ticăloşiei sociale”.

Politicienii erau, în opinia sa, „propagatorii celor zece precepte ale destrămării publice” iar pe cei din lumea academică dedaţi luptelor electorale îi considera „nişte agitaţi politici cu limba scoasă după deputăţie”.

Afirmaţia Patriarhului Miron Cristea, într-o scrisoare publică a acelor vremuri, cum că „politica în şcoală şi biserică este o chestiune importantă” îl găseşte pe profesorul Popa pe aceleaşi poziţii, ba mai mult, se consideră necruţător faţă de profesorii şi preoţii implicaţi în politică. Era convins, şi a spus-o cu fiecare prilej, că starea de decădere a societăţii rezultă tocmai din acest amestec şcoală-politică, preoţi-politică. Politica românească nu era înţeleasă şi practicată în sens aristotelian ci dominată de demagogie şi de meschinărie.

„Militantismul politic al nostru este o îmbulzeală de primitivi”, politica a devenit „cel mai puternic imbold spre materialism vulgar”, este „şcoala corupţiei şi a înşelăciunii publice, anihilatoarea caracterelor şi a sincerităţii”. Intraţi în acest mecanism distrugător de conştiinţe, cei în cauză îşi pierd  autoritatea în faţa oamenilor şi nereuşind să-şi mai îndeplinească datoria lor, o „falsifică”.  

Semnalul de alarmă pe care Patriarhul îl trage când susţine că tinerii s-au organizat în societăţi cu caracter străin este considerat a fi o problemă importantă şi de către Grigore T. Popa, care şi identifică aceste organizaţii: Garda de Fier şi nucleele comuniste. Consideră că tineretul „copie formele de grupare care sunt născute din revoltă şi din dorinţa de schimbare” şi subliniază că esenţa e revolta şi nu dorinţa de schimbare în sensul transformării societăţii.

„Toate personalităţile noastre de prim rang au fost târâte în noroi”, sciziunile, fuziunile şi diversele moduri de colaborare ale partidelor dau seama de lipsa de seriozitate a clasei politice şi acestea ar explica apariţia acestor organizaţii care nu au alt scop decât preluarea puterii din mâinile celor corupţi.

Politicienii „vor fi distruşi cu armele pe care, în largă nepricepere, le-au fabricat singuri”: demagogia, răsturnarea regulilor şi a legilor, „terfelirea” crezurilor şi a programelor.

Oricâte măsuri ar fi luate, acestea ar fi ineficiente fără unele intervenţii ce ar viza clasa politică. Grigore T. Popa identifică trei tipuri de acţiuni: un armistiţiu politic, fixat pe un termen de cinci ani, care să vizeze o „unire sinceră a tuturor oamenilor politici, peste interesele partidelor lor”, concretizată într-un guvern de uniune naţională, sau chiar o suspendare timp de cinci ani a „centralei samsarilor” adică a Parlamentului; o stabilitate în funcţii şi o continuitate în administraţie; o moralitate la cel mai înalt nivel.

Pentru acestea crede profesorul Popa că Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române „are obligaţia să-şi dezlege definitiv limba” şi „riscându-şi situaţia, să facă morală” celor aflaţi în funcţiile cele mai înalte din stat, pentru că nu este tocmai just a cere poporului să aibă „purtare cuviincioasă, sentimente familiare puternice şi constanţă în credinţă” când „la creştetul conducerii” se observă atitudini total opuse.Celor aflaţi în poziţii ierarhice înalte li se impune o mai mare jertfelnicie decât poporului, deoarece ei sunt în centrul unei lumi şi de acolo de unde se găsesc trebuie să fie adevărate „indicatoare obşteşti” , considera Grigore T. Popa.

„Ce un popor întreg vrea cu credinţă, Dumnezeu aprobă”

Mesajul creştin al scrierilor profesorului Popa este regăsit din primele sale texte: ceea „ce un popor întreg vrea cu credinţă, Dumnezeu aprobă”, scria în ziarul Neamul românesc la 1914.

Spiritualitatea este o prezenţă constantă în tot ce a scris. A încurajat publicarea de studii teologice în revista Însemnări ieşene (1936-1940) al cărei co-fondator era, dar a şi semnat numeroase texte ce dovedesc o bună cunoaştere a realităţilor religioase şi a publicaţiilor creştine din acea vreme.

În 1940 la iniţiativa sa, ca prim-epitrop al Epitropiei „Sf. Spiridon” din Iaşi, s-a alcătuit un volum ce cuprindea pe ctitorii şi donatorii Epitropiei. Am extras, la finalul acestui text, un fragment din discursul profesorului Grigore T. Popa, rostit după slujba pomenirii donatorilor: vremurile în care trăim s-au înăsprit mult din punct de vedere al sufletului omenesc. (…) calităţile morale au scăzut până la o treaptă vecină cu aceea a sălbăticiei. (…) Oamenii şi-au omorât sufletul şi se cred semizei. Dar până la urmă ei vor înţelege că sunt totuşi făpturi slabe, menite pieirii, care nu pot atinge veşnicia decât prin spirit, prin sufletul înălţat la Dumnezeu.