Mereu, când aud glasul răzbunător al câte unui judecător de frate, am dinainte iconologia aceasta a iertării datornicului care nu iartă. E aproape invariabil tonul lui în discursul celor care se cred nu doar puri, ci și incredibili de îndreptățiți să-i judece pe alții. Un soi de aroganță redusă la acel lipsit de empatie „lasă că știm noi”, care trimite în notele de subsol ale existenței efortul luminos al miilor și miilor de oameni. Strângerea de gât, semnul unei frustrări ce nu se poate vindeca numai prin efortul altora. Răutatea care cotrobăie după viețile noastre în unghere aproape nebănuite, care scoate la lumina rampei urii lor lucruri la care nici nu gândim măcar atunci când suntem puși cu spatele la zid. Bătrânii pe care i-am cunoscut mi-au spus mereu că ne va fi greu, celor ce viețuim în lumea anapoda în care locuim, să nu urâm, să ne păstrăm omenia intactă. Să credem cu naivitate că nu suntem obligați să plătim tribut urii celor aroganți și siguri de ei cu propria noastră viață. 

Vremea din urmă pare să dea dreptate slugilor care nu iartă. Cele care, deși iertate de Împărat, continuă să uite de bucuria iertării revărsate asupra lor. Care uită că, prin iertarea omului-împărat, nu doar datoria lor a fost ștearsă, ci s-a oprit și vânzarea copiilor și a femeii sale, ba chiar toate ale sale rămân ale lui.  Orbite de neputința de a vedea iertarea. Socotesc că numai asupra lor are valabilitate, nu și asupra celuilalt, cel cu o micro-datorie către ei. O datorie care, în fond, fusese iertată în întregul datoriei iertate de Stăpân. Ceea ce pricepem cel mai greu în viață este că avem darul de a face binele pentru că Dumnezeu, izvorul Binelui, ne îngăduie ca astfel să ne păstrăm omenia întreagă. Și mințile limpezi, care par a fi pierdute de cei care reduc viața doar la datoriile altora față de ei, nu și la datoriile lor față de alții. Uitând regula de aur: că mai fericit este a da decât a lua!

Parte din pilda aceasta se petrece în fiecare zi, în fiecare dintre comunitățile în care trăim taina vieții noastre. Pe rând, jucăm rolul iertatului, al neiertatului ori al celor cu reacție civică la reacția cinică a iertatului ce nu-și înțelege iertarea. Niciodată însă – și e bine să nu uităm- nu suntem Omul-Împărat ce se aseamănă cu Împărăția Cerurilor, pentru că niciodată, dar niciodată, nu putem ierta asemenea Lui. Pentru a ierta asemenea Aceluia ar fi trebuit să împlinim Jertfa Lui. Ori nu suntem nicidecum în stare să facem aceasta.  Ba, mai mult, ne trezim a fi comentatorii seci ai oricărei asumări a datoriei de a ierta, prin care unii dintre oamenii din jur își trăiesc propria devenire. Uneori, să fim onești, ne asemănăm cu fariseii și cărturarii, pentru că nici nouă și nici altora nu le propovăduim Împărăția Iertării. Alteori ne asemănăm saducheilor care, necrezând în Înviere și nici în nemurirea sufletului, nu au cum crede. Și ne purtăm „corect”, dar fără să iertăm din tot sufletul. Trăim mai degrabă atârnați de reguli decât respirând prin ele. Cu emfaza unor deșertăciuni din care facem reguli de aur. Din nimicuri pe care le ridicăm la rang de verdicte morale fundamentale. 

Căutați în adâncul inimii și veți înțelege câtă iertare purtați dinspre Dumnezeu în viețile voastre. Scorțoșii neiertători sunt oameni care nu doar că nu simt iertarea lui Dumnezeu, dar nici nu cred în ea. Poate că nici în Dumnezeu nu cred, de vreme ce nu cred în manifestarea Lui cea mai atent legată de mântuirea noastră. Pilda aceasta ne amintește că viața noastră este un lanț de iertări care rupe lanțul păcatelor noastre, îl topește în focul Duhului Sfânt și îl retoarnă în matricea de duh a potirului pocăinței. Împărăția cerurilor se aseamănă cu un Om-Împărat care iartă! Neiertătorii nu prea au cum să locuiască în ea.