Ispitele vin de la trup, de la lume şi de la diavol, spune apostolul. Toată viaţa este plină de ispite, căci satana vrea să ne rupă de Dumnezeu. Mărturisind slăbiciunile firii noastre, ne rugăm să nu ne lase să cădem în ispite, deşi de cele mai multe ori noi le determinăm. Ne rugăm, de exemplu, ca trupul să nu ne subjuge, dar în acelaşi timp noi îi acordăm o grijă exagerată, ca unui stăpân, încât el se ridică apoi, împotriva noastră. Ne rugăm ca lumea să nu ne ispitească, dar, noi ne pironim privirea la atracţiile ei. Ne rugăm să fim scutiţi de ispita satanei, dar noi slăbind legătura cu Dumnezeu îi deschidem calea pentru a ne prinde. “Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni” (Iacob 1, 13). De noi depinde să nu mergem în întâmpinarea ispitei. Pentru cele care vin fără voia noastră să ne rugăm neîncetat ca Dumnezeu să ni le înlăture sau să ne întărească pentru a le putea birui…

Recunoaştem că nu putem înfrunta cu puterile noastre acţiunile văzute şi nevăzute ale “celui viclean”, care stă în spatele nostru, în spatele omenirii şi ne împinge la rău. Recunoaştem că eliberarea noastră de satana depăşeşte propriile noastre puteri. Îl rugăm pe Dumnezeu să ne izbăvească de el, să-l scoată din noi şi din lume, pentru ca toţi, în Iisus Hristos fiind, să putem spune: în mâinile Tale încredinţăm fiinţa noastră, căci “a Ta este Împărăţia, puterea şi mărirea, în vecii vecilor. Amin”.

(Preot Boris Răduleanu, Semnificaţia Duminicilor din Postul Mare, vol. II, Editura Bonifaciu, Bucureşti, 1996, pp. 181-182)