În pustia Egiptului se nevoiau doi călugări, care vreme de 20 de ani nu s-au certat niciodată, pentru că în toate ascultau unul de celălalt. Odată, unul dintre ei a zis: ,,Frate, hai să ne certăm și noi măcar o dată, așa cum se ceartă toată lumea.” ,,Dar cum?” – a întrebat celălalt. ,,Uite, punem o cărămidă la mijloc și eu zic că-i a mea iar tu zici că-i a ta.” ,,Bine” - a zis fratele. Și au început să mute cărămida de la unul la altul. Dar îndată ce al doilea a zis: ,,E a mea!”, primul a zis: ,,Bine, dacă e a ta, ia-o.” Și așa nu au mai reușit cei doi frați să se certe.

Cel care este atent să nu-și împlinească voia, ci să caute la necesitățile, durerile și bucuriile aproapelui, ajunge la smerenie. Smerenia nu se vede pe sine și nu judecă faptele celorlalți, ceea ce este izvorul liniștii și al păcii fericite. Părinții egipteni aveau convingerea că, până nu rămâne omul singur cu Dumnezeu – adică să nu se mai intereseze de faptele celorlalți – nu poate avea liniște.