Toate nenorocirile care se întâmplă, toate tragediile care se întâmplă, toate greutățile care apar în familiile creștine, în grupurile creștine – între oameni, în general – se întâmplă tocmai pentru că oamenii în profunzime sunt bolnavi, nici nu-și dau seama de aceasta, nu cunosc aceasta, și fiecare vrea și se străduiește să proiecteze starea sa bolnăvicioasă asupra celorlalți, vrea și se străduiește ca ceilalți să aprobe starea lui bolnăvicioasă și părerea lui greșită.

Firește, și ceilalți au starea lor mai puțin bună, și astfel se creează conflicte, se creează certuri, războaie, lupte, există neînțelegeri și, în cele din urmă, creștinii nu reușesc să conlucreze, nu reușesc să conviețuiască. Fiecare are „religia” lui, fiecare are „dumnezeul” lui, fiecare Îl „adoră” după cum crede el pe Dumnezeu, dar nu se simt în adânc frați – fiindcă lipsește iubirea despre care am vorbit –, nu sunt cu adevărat frați, nu sunt cu adevărat un singur om. Un om care provine din întâiul Adam și din cel de-al doilea Adam, Iisus Hristos.

(Arhimandritul Simeon Kraiopoulos, Te cunoști pe tine însuți? Viața duhovnicească și problemele psihologice, Editura Bizantină, București, 2008, p. 108)