Despre cum creştinii din Egipt pot a ne ajuta
Printre zecile de articole despre ce se mai poartă la Hollywood, despre şicanele de acum obişnuite din mediul nostru politic, despre „ce ne mai zic astrele”, găsesc, într-un colţ de pagină dintr-un cotidian naţional, un titlu care-mi atrage, fără doar şi poate, atenţia: „49 de biserici şi instituţii creştine au fost incendiate sau atacate în Egipt”.
„Îngrozitor!”, îmi zic, încercând să-mi imaginez ce grozăvii trăiesc, clipă de clipă, sărmanii oameni, ce nu fac altceva decât să se închine cu credinţă Dumnezeului celui Viu. Şi nu, nu am reuşit. Viaţa noastră de aici e mult prea animată de comodităţi şi de mici laşităţi contagioase, care te fac, în tot mai multe situaţii, să te fereşti a te arăta drept fiu al Bisericii. Nu cred că mulţi dintre noi, puşi în faţa unor astfel de încercări, ar putea să reacţioneze cu fermitate, mărturisindu-şi credinţa. Ni se par ciudate şi nepotrivit aranjate corturile sau bisericile în care africanii ortodocşi aduc laude lui Dumnezeu, ni se par cu totul primitive strigătele de bucurie şi manifestările creştinilor din Orientul mijlociu sau din nordul Africii de la Sfântul Mormânt câteodată, la venirea Luminii Învierii, însă cât ne e de greu să-i urmăm pe aceştia în curajul mărturisirii lor! Cât ne-ar fi de greu să trăim într-o ţară în care simpla citire a Sfintei Scripturi să atragă după sine groaznica pedeapsă a tăierii degetelor. Am putut să privim cu oroare chiar zilele acestea, pe internet, unde au fost distribuite câteva imagini, un „nelegiuit” posesor de Biblie din Iran, ale cărui mâini au fost torturate în modul cel mai sadic cu putinţă.
Nu ne putem imagina lumea islamică. Deşi o criticăm deseori, Europa noastră e totuşi - chiar dacă unii nu recunosc – fondată pe învăţătura creştină a iubirii de aproapele sau, cel puţin, al acceptării lui tolerante. Nu vedem execuţii stradale, nu ne sunt închise bisericile cu forţa şi putem – iar ăsta-i un lucru cât se poate de important – să ne închinăm oriunde Dumnezeului celui în Treime slăvit. Unora dintre noi, creştini căldicei ai post-modernismului, ne e ruşine să ne facem semnul Sfintei Cruci la masă ori când trecem pe lângă vreo biserică, neştiind, de fapt, cât de dorită poate fi o astfel de libertate într-o altă parte a globului pământesc. În Etiopia, creştinii prigoniţi îşi înscriu pe frunte semnul Sfintei Cruci, şi-l imprimă pentru totdeauna, ca nicicând să nu se dea în lături de la mărturisirea credinţei în singurul Dumnezeu. Noi însă...
În majoritatea ţărilor unde acesta e considerat a fi religie de stat, islamul e intolerant faţă de creştini. Nu demult am avut ocazia să citesc un interviu în care Ali Ahmed Sad'd Esber, alias Adunis, considerat cel mai mare poet arab în viaţă, vorbea despre un islam radicalist, care „a ideologizat Coranul, politizându-l”. El unul se declară cu totul împotriva celor care interpretează literal cartea de căpătâi a religiei islamice, împotriva celor ce sunt numiţi juriştii legii (ulema), declarându-se un adept al interpretării alegorice, realizate de poeţi şi mistici, care caută o interpretare ce merge „dincolo de fiinţă şi de ceea ce se numeşte aparenţă”.
Există mai multe şcoli islamice. Nu toate sunt fundamentaliste în sens absolut. Din păcate însă, oamenii legii, adică radicaliştii islamici, sunt mult mai incisivi în ceea ce priveşte politica şi mişcările sociale. Cei asemenea lui Adunis nu prea iau parte la masa conducătorilor.
Fireasca întrebare e însă: din ce izvorâşte oare fundamentalismul islamic? Din curaj? Din credinţa neclintită în atotbunătatea lui Dumnezeu? Puţin probabil. Mai degrabă din prejudecăţi ieftine, vândute de liderii politici şi religioşi, din ignoranţă. Ca exemplu, voi oferi câteva date, pe care Traian Ungureanu, autorul unei cărţi numite „Războiul timpurilor – declin occidental şi asediu islamic”, ni le furnizează. Astfel, aflu cu mirare că, de exemplu, totalul cărţilor traduse în limbile arabe în ultimii 1000 de ani este egal cu numărul cărţilor traduse, într-un singur an, în Spania. Rata de analfabetism e deosebit de mare: 52 % din populaţia masculină şi 60% între femei. Concluzia autorului este una firească: „Lumea arabă suferă de o omogenitate dură şi regresivă, dar, ca toate societăţile subdezvoltate, trăieşte energic şi coerent prin mecanisme de compensare ideologică”. Cu alte cuvinte, fără un adversar, fie el şi fictiv, cum sunt Europa şi Statele Unite şi, prin ele, orice creştin, islamul intră într-un regres social. Ca în toate societăţile absolutiste, mereu e nevoie de un duşman. Iată că acum, în anul 2013, duşmanii lor sunt consideraţi a fi creştinii din Egipt. Lipsa de cultură şi izolarea politico-socială fac - aşa cum s-a întâmplat întotdeauna de-a lungul istoriei - casă bună cu violenţa şi persecuţia.
Nu ştiu câte putem face acum pentru creştinii greu încercaţi din nordul Africii. Credinţa acelor oameni poate, desigur, mai multe decât cuvintele noastre lipsite de putere. Ei însă, deşi la prima vedere par a fi cei în necaz, ne pot fi nouă de ajutor.
Adormiţi în lenea noastră cotidiană, pitulaţi sub straturi de reguli ce ne imprimă o conduită socială falsă, uităm să ne mai mărturisim credinţa. Ne sunt batjocorite valorile la televizor, ne este pusă sub asediu Biserica de zeci de ONG-uri ateiste, sunt luaţi peste picior şi batjocoriţi creştinii care stau cuviincioşi, la rând, pentru a se închina la moaşte de sfinţi, iar noi asistăm pasibili la acestea, gândindu-ne că, vorbind mai multe, vom fi acuzaţi de fundamentalism şi intoleranţă. Ne e frică să nu ne pierdem statutul de membri conformişti ai societăţii! Când ni se dă ocazia nu răspundem, ci mai degrabă le dăm dreptate acelora care nu contenesc să cârtească împotriva dreptei credinţe şi a tradiţiilor ei, din teama de a nu fi catalogaţi drept „antisociali”. Aşa ne-au înconjurat sectele, aşa ne-au murdărit valorile, aşa ne vor dezrădăcina din via Bisericii, dacă noi, neluând exemplu curajoşilor creştini mărturisitori din ţările islamice, nu vom îndrăzni să ne apărăm, prin purtarea şi cuvintele noastre, credinţa cea ortodoxă.
Mulţi dintre tinerii din Occident, privindu-l pe Dumnezeu şi creştinismul prin ochii cei veşnic treji ai ecranului, poartă deja imprimate pe tricouri mesaje ce conţin adevărate blasfemii şi atacuri la adresa Bisericii şi chiar a lui Dumnezeu: „Moarte lui Hristos”, „Împărăţia lui Satan este aproape”, ş.a.m.d. Obişnuiţi cu necontenitele critici aduse vieţii creştine, oamenii de acolo nu mai reacţionează, nici măcar nu-şi mai mustră copiii, ci privesc aceasta ca pe un moft trecător. Trăind în continuare sub carapacea prudenţei şi a ignoranţei, vom aluneca uşor şi-ntr-un astfel de groaznic viitor.
Tocmai de aceea viaţa noastră se cuvine a se schimba, cuvintele noastre a fi rostite, faptele noastre a vorbi şi mărturisi credinţa cea adevărată. Înaltpreasfinţitul Teofan, încurajându-i pe soldaţii ce trebuiau să plece pe frontul din Afganistan, le-a spus, între multe alte cuvinte de folos: „Luaţi seama: oamenii în mijlocul cărora veţi locui dispreţuiesc cel mai mult lipsa credinţei!” Poate că şi noi, ascultând sfatul său şi arătând prin faptele noastre creştineşti puterea credinţei în Hristos, vom putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să dăm la o parte vălul fundamentalist din ochii celor care acum, în secolul XXI, ucid în numele unei credinţe. Şi astfel, ca răspuns, le vom fi de ajutor şi creştinilor din acele ţări, greu încercaţi în aceste zile.
