În chip deosebit, Sfânta Evanghelie ne atrage atenţia asupra altei laturi a dragostei de aproapele, asupra milosteniei sufleteşti şi anume asupra iertării aproapelui, care este o mare faptă bună şi bine plăcută lui Dumnezeu. Aşa de mult ţine Mântuitorul la iertarea aproapelui, încât fără de ea nici El nu ne iartă păcatele noastre. De veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl Ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele voastre (Mt. 6, 14-15).

Deşi tot păcatul este împotriva lui Dumnezeu şi numai de la El putem dobândi iertarea, totuşi de păcatul faţă de aproapele, Dumnezeu nu ne iartă fără aprobarea acestuia. De aceea, când cerem iertare cuiva pe care l-am supărat cu ceva, el răspunde: “Dumnezeu să te ierte!”, adică: iată, eu te-am iertat, de acum poate şi Dumnezeu să te ierte. Şi numai aşa ne iartă. Fiindcă pentru înnoirea noastră sufletească în primul rând avem nevoie de iertarea păcatelor de la Dumnezeu şi ostenelile postului urmăresc şi acest lucru. Dumnezeu, în marea Lui iubire de oameni, ne cere şi El ceva în schimbul iertării de care avem nevoie. “Voieşti să-ţi iert păcatele cele multe? Ţi le iert cu o condiţie: să ierţi şi tu greşalele aproapelui tău”. Iar noi în rugăciunea domnească din fiecare zi, ne angajăm faţă de Dumnezeu să facem acest lucru: “Iartă-ne Doamne, greşalele noastre, că şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Fără de această iertare, nu ne iartă nici Dumnezeu pe noi.

(Protosinghel Petroniu Tănase, Uşile Păcăinţei, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, p. 38)