Împărăţia cerurilor, comprimată într-o sămânţă mică, a luat-o un Om şi-a aruncat-o în grădina Sa, lumea, şi s-a făcut copac mare şi păsările cerului s-au sălăşluit în ramurile lui.

Împărăţia cerurilor nu este pentru păsări, ci pentru oamenii care trăiesc “ca păsările” – mai desprinse de pământ şi firea pământească, trăind mai după firea lor cerească, trăind mai “în grija lui Dumnezeu” decât în grija vieţii. Păsările acestea sunt “vulturii” care se vor aduna ca să judece lumea (I Corinteni 6, 2), când pământul va fi stârv.

Împărăţia lui Dumnezeu este un aluat pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină (în firea omenească de acum întreită): sufletul, trupul şi Duhul, până a dospit toată.

Mergând Iisus spre Ierusalim, cineva L-a întrebat: “Doamne, oare puţini sunt cei ce se mântuiesc?” Şi a răspuns Iisus tuturora: “Nevoiţi-vă să întraţi pe poarta cea strâmtă (şi cu chinuri, cum zice o cântare de la slujba înmormântării), că mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea ”.

(Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca – Despre durerile oamenilor, vol. 5, Editura  „Credinţa strămoşească”, 2006, pp. 21-22)