Hristos Însuși a apărut înaintea ucenicilor Săi și i-a întărit, le-a dat binecuvântări și le-a umplut sufletul de pace. Le-a amintit despre toate câte îi învățase, despre Învierea Lui, care fusese prevestită în Vechiul Testament, toate câte se spuneau în tradițiile lor de zi cu zi. În felul acesta, i-a adus din nou lângă El, acum și mai aproape.

Până la Înălțarea Sa la Ceruri, Hristos S-a arătat în mai multe rânduri atât ucenicilor Săi apropiați, cât și unui cerc mai larg de Apostoli, încât să-i încredințeze, chiar și pe cei mai necredincioși, precum Toma, că a înviat. Mulți L-au pipăit (I Ioan 1, 1) și s-au încredințat că „avea trup și carne” (Luca 24, 39). Desigur, Hristos cel Înviat este în mod tainic „Cel dinăuntru, Cel dinafară și Cel de deasupra acestora, Atotputernicul, Cel ce pretutindenea este, Cel ce este la Tatăl acum și ca om pentru totdeauna, dar și pe pământ”, în viața de zi cu zi, de seara până dimineața și de dimineața până noaptea (Matei 23, 20). Iată Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacului! Amin.[...]

Îl vedem pe Hristos apărând după învierea Sa în diferite locuri, în moduri diferite, de mai multe ori. Este stăpânul tuturor stărilor și de fiecare dată Se poartă pe măsură, pentru ca să-i zidească. După Înviere Hristos a rămas pe pământ patruzeci de zile, până în ziua Înălțării și S-a îngrijit și a întărit convingerea nezdruncinată a ucenicilor în Învierea Sa, de care aveau nevoie în mod absolut. Și a reușit în chip desăvârșit. Chiar și în sufletul și în duhul necredinciosului Toma a făcut impresie prezența deplină a lui Hristos Cel Înviat, încât după aceea să strige: Domnul meu și Dumnezeul meu! Învierea l-a făcut să-L mărturisească pe Hristos până la marginile lumii și să moară mucenic. Dacă n-ar fi fost convins, nu s-ar fi jertfit.

(Arhimandritul Timotei Kilifis, Hristos, Mântuitorul nostru, Editura Egumenița, 2007, pp. 132-134)